Sufletele nimanui
Criza familiei intr-o societate inseamna copii institutionalizati. Adica micuti crescuti fara parinti, lipsiti de caldura unui camin, de o educatie sanatoasa, aflati in deriva existentiala. Pentru ei, aacasa” inseamna Casa de copii. Sau strada. De cele mai multe ori. Sau un bloc ghetou, inghetat. Cazurile sunt numeroase, fiecare are un istoric cutremurator, in care violenta, alcoolul, abuzul fizic si emotional stau la baza tuturor tragediilor. A tragediilor unor copii, majoritatea lor de 5, 6, maximum 10 ani. Copilarii nefericite, suflete nevinovate si lovite de soarta.
Ii vezi peste tot. Pe strazi, cersind in fata bisericilor, in piata, in supermarketuri, vanzand o mana de flori. Crescuti in scandaluri, aflati in deriva, alaturi de niste parinti alcoolici, copiii devin ai nimanui. Iulia are doar 10 ani. In fiecare zi o vezi prin centrul Bacaului cu un smoc de busuioc in mana, apeland la mila noastra, a tuturor. Ochii ei albastri sunt tristi, iar hainele de pe ea sunt prea subtiri pentru frigul de afara. “Mama e plecata. Mai am doi frati. Stam cu bunica in cartierul Serbanesti. Ea are 73 de ani. O iubesc pe bunica. De mama nu-mi mai aduc aminte, iar tata nu am”, spune cu voce stinsa. Ieri, nu mancase nimic.
Copii fara copilarie
In blocul ghetou de pe strada Bucegi alti 7-8 copii stau in frig si in mizerie. Dinu e cel mai mare din familia Hiliteanu. Are mainile innegrite de fum. “Am ars niste cupru, sa-l duc la fier vechi”, imi explica. Nu a mai fost la scoala de 6 ani. Are doar cinci clase. Nu a avut copilarie. “Au plecat parintii, acum stau numai cu mama, continua. Cand voi fi mare vreau sa am o casa, sa cresc impreuna cu familia mea, cu surorile mele.” Florin Dima e un strengar de numai 13 ani. Mai are un frate geaman. Niciunul nu mai urmeaza vreo forma de invatamant. “Acum trebuia sa fiu intr-a VII-a, il aud fara sa intreb nimic. Dar mama s-a mutat de acasa si ne-a luat cu ea. Oricum mi-era rusine sa ma mai duc la scoala. Radeau copii de mine, ca nu aveam haine, carti, caiete. Vreau sa nu mai stau in frig.” Stau cu totii inghesuiti in camerele murdare, dezafectate, fara lumina si caldura. “Eu fac cu surorile curatenie, aduc apa rece de la biserica sa ne spalam, imi spune razand si Maricel, un pusti de 9 ani, cu ochi verzi. Nu mergem la cersit, nu am furat niciodata. Mancam ce avem, cartofi, salam, paine si ce ne mai aduce lumea. Si mama. De la gunoaie.” Sinceritatea lor e dezarmanta. In lumea lor, sunt fericiti.
Inconstienta… matura
Copii ai nimanui, cu parinti, parca si ei inconstienti. O viata de langa noi. In mizerie, printre gunoaie, in conditii greu de imaginat. “Am sase copii, spune si Elena Dima. Unul mi-a murit, unul e la gradinita, mai am patru pe aici. Traim cum da Dumnezeu. Nu am bani de scoala, de mofturi, n-am nici serviciu. E greu.” Laura Hiliteanu are si ea sase copii, dar mai are in ingrijire si o nepoata, bolnava si seropozitiva. “Ce poti sa le oferi copiilor in astfel de conditii?, se intreaba singura. Te gandesti mereu ce sa le mai dai de mancare. Nu merge niciunul la scoala. Ii las aici singuri sau ii mai iau cu mine la gunoaie. Din alocatiile lor nici nu stiu ce sa le iau mai intai: o paine sau o geaca mai groasa.” De mancare calda nici nu au auzit. Doar micutii se mai pot bucura de ea, daca mai trece cineva prin zona si le mai da ceva de pomana. Stau zilnic in praf, in mizerie, printre sobolani si gunoaie. Si duc o viata in ghetou.
Au uitat sa mai rada
Pentru noua suflete din satul Serbesti, comuna Saucesti, acasa a fost pana mai ieri un cort montat sub cerul liber. Acum, e doar o casa “la rosu”, fara tencuiala, fara o soba, fara nimic. O familie parca blestemata. Sunt saraci. De frica apei au fugit tocmai in clopotnita bisericii din deal. Au dormit pe jos, pe doua toale si s-au invelit cu niste cojoace. Nu au mancat nimic zile intregi, pana au inceput sa apara ajutoarele in sat. Au trecut lunile, iar ei au stat apoi intr-un cort militar si au mancat, cel mai adesea “bors de fasole cu maliguta”, cum spun copiii, facute la o soba improvizata din curte. Sunt bolnavi. Cei mici, sase la numar, au uitat si sa mai rada. Adrian are 13 ani, sora lui mai mare, Ana Maria, 9, Bianca 6, Elena 5, iar fratiorul lor cel mai mic, Petrisor, abia daca are vreo cinci luni. Copilaria lor a fost alungata de puhoi in clopotnita de la intrarea in biserica. “Acolo am alergat cand s-a umflat Siretul”, a povestit cu lacrimi in ochi mama copiilor, Valentina Lisita. Sunt simpli. Murdari, desculti, dar frumosi cu totii. Par resemnati. “Ne-am inghesuit cu totii pe tolinca, imi povesteste Adrian. Pe jos am dormit, langa clopot si icoane, apoi in cort, pe nailoane. E frig, vajaie vantul, mai ales noaptea.” Si in cort le-a fost frig, dar macar nu i-a mai plouat. Chipurile lor angelice parca sunt desprinse din icoanele vechi din clopotnita. Soarta lor e acum in mainile unor oameni cu suflet, care s-au oferit sa ii ajute.
O alta fata
Aceasta este societatea in care traim. O societate care traieste la limita subzistentei. Chiar daca imaginea oferita de altii, de institutiile de profil, care se incurca doar in niste statistici seci, si de cei care ne conduc pare a fi alta. Sunt aparente care nu insala. Sunt oameni de langa noi. Sufletele nimanui.
Roxana Neagu
