Începutul în presă a venit dintr-o întâmplare, în 1992, dar preț de trei decenii n-a fost o poveste romantică de succes. Reamintesc celor care n-au citit primul episod, ce poate fi găsit online aici, că debutul a avut loc la Deșteptarea, când am fost primit extraordinar de prietenos de șefii gazetei de atunci: Ioan Enache și Cornel Galben. Moment în care ziarul era tipărit cu ajutorul plumbului, iar o eroare era incalificabilă, în timp ce reporterii începători își scriau textele de mână, iar după aprobare era dactilografiat. De data asta voi povesti despre prima demisie din presă, iar în următorul episod despre prima grevă spontană din mass-media la care am participat activ și jobul care mi-a adus mai mulți bani ca leafa pe un an în doar o lună.

Cazul care m-a lăsat șomer

Fără să mi se spună care sunt regulile redactării unei știri, ci doar din instinct și privind modelul din toată presa, m-am încumentat să calc pe multă lume pe bătături. Pentru că nu aveam habar de organizarea unei redacții și că fiecare secție are domenii peste care intrai cu aprobare. Eu scriam despre orice și deseori mi se atrăgea atenția că trebuia să întreb. Și asta într-o vreme în care pagerul ar fi fost ceva SF.

Ca fost sportiv, unde controlul medical era obligatoriu, relațiile făcute atunci m-au ajutat în meserie, iar startul la camera de gardă era ca o întâlnire amicală. Acolo veneau cazurile de agresiuni, iar cotidianele relatau frenetic despre ele. De la biroul de presă al poliției primeai ceva vag ca acum, dacă aveai acces, dar acolo erau poveștile spuse de victime: la urgențe.

Așa am dat peste cazul care m-a făcut să demisionez. Probabil prima tentativă de investigație. Tată și fiu fuseseră bătuți crunt de un grup de romi, care pe atunci li se spuneau țigani. Motivul: doreau să vândă un cal la târgul de la Șerbănești, dar agresorii au vrut să le impună prețul. Cei doi țărani au refuzat și atunci au încasat-o. Fiul a reușit să scape și să ajungă la o patrulă de poliție care asista liniștită la măcel. Ajutorul cerut a fost primit c-un zâmbet de echipaj și o sugestie: mergeți la IML să obțineți dovada, apoi ne apucăm de treabă. N-au vrut să intervină, fiind probabil mână-n mână cu derbedeii. Ceva care se repetă de atunci în suficiente cazuri, pentru a nu te lua după sloganul Siguranță și încredere.

Cum am ajuns Pintea Haiducul

Revoltat, am notat datele, apoi am solicitat o opinie de la conducerea Poliției Municipiului Bacău. Între timp, am scris articolul, cu precizarea că vom reveni cu reacția oficială. Subiectul a plăcut conducerii, iar el părea ca și tipărit. A doua zi însă nimic în ziar. Am încercat să-mi fac mai departe treaba, gândidu-mă că poate nu a fost loc în acea zi, cu toate că era eveniment, deci prioritar, să nu afle concurența (n.r. Între timp, Dumitru Sechelariu lansase ziarul Ziua.)

Mă aflam într-un hol întunecat al ziarului, când am auzit o voce de nicăieri: dumneata ai scris articolul despre polițiști? Un bărbat mic de statură și părul alb apăruse de undeva și mă chestiona. I-am confirmat, iar el a început să-mi facă teoria chibritului despre calitatea extraordinară a forțelor de ordine și nesimțirea mea de a ataca o așa instituție serioasă. Domnul mi se prezentase când l-am întrebat cine e: era unul dintre redactorii-șefi adjuncți, care este decedat de vreun deceniu și nu are rost să-i atac memoria. Dumneata te crezi Pintea Haiducul, m-a întrebat retoric șeful. Nici vorbă, dar nici nu pot continua să lucrez la un ziar comunist, unde infractorii sunt protejați, i-am spus, apoi am scos hârtia de colaborator, am rupt-o și-am aruncat-o în biroului redactorului-șef adjunct. Apoi am plecat mândru de mine și furios pe el. Mai târziu, mi s-a explicat că domnul cu pricina avea soția sau o rudă care lucra la poliție și încerca să cenzureze orice era rău despre instituție. Mai mult, domnul Galben mi-a explicat că trebuia să vin la el, nu să plec fără să vorbesc cu șefii mari. Greșeala mea sau destinul.

Eram demoralizat și credem că sfârșitul în presă a fost prea rapid pentru entuziasmul meu. La data când se făcea plata pentru colaboratori, m-am dus la casierie și mi-am ridicat sacul cu bani: o sumă cu care nu-mi puteam cumpăra nici pantofi de morți, cei mai ieftini de pe piață. Explicația e simplă: un colaborator primea undeva la 10% din valoarea unui articol similar scris de un redactor angajat cu carte de muncă. La fel se practica și-n București, unde am publicat primele articole pentru presa națională. Abia după 18 ani am revenit să scriu din nou pentru Deșteptarea, dar e altă poveste.



Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității"
PUBLICITATE