29 martie 2024
CulturăCronica teatrala: Inflatie de sentimente

Cronica teatrala: Inflatie de sentimente

A lansa, in premiera absoluta, un text autohton este un lucru meritoriu pentru orice teatru, un program repertorial care ar trebui urmat in mod constant de orice institutie de spectacol. Problema este sa si gasesti acele piese care sa aiba calitatile necesare urcarii lor pe scena. Cee ce nu-i de ici de colo, pentru ca nu e simplu sa fii autor dramatic. Teatrul nu-i literatura, zicea Caragiale, e arhitectura, constructie. De situatii, de personaje, de caractere care intra in conflict, in actiune. Prea multa literatura si, mai ales, literaturizare, strica teatrului, il imping spre alte zone de expresie. La fel de valabila este si asertiunea ca bunele sentimente (si nici bunele intentii) nu sunt de ajuns pentru a face o opera de arta. Nu subiectul in sine are importanta, ci felul in care este tratat, pus in pagina, transfigurat artistic.

Tema din “Casa de amanet” de Cristian Banica, textul ales de Teatrul Bacovia pentru recenta sa premiera, este una generoasa, desigur, ea vorbind despre dragostea de mama, nevoia de afectiune, in general, pentru ca si somnul acesteia, nu numai al ratiunii, naste monstri. Aflu din caietul-program al spectacolului ca piesa a obtinut Premiul special al juriului la Concursul National de Dramaturgie “Mihail Sorbul” de la Botosani, editia 2012, dar asta nu ma impiedica sa spun ca este o lucrare de inceput, timida, cu multe stângacii, cu enunturi generoasse, dar care se pierd intr-un exces de sentimentalism liricoid. Pe scurt, pentru ca si textul e redus ca dimensiuni, am sa relatez ce se petrece in piesa. Intr-o casa de amanet, cu fel si fel de obiecte, ceva tip consignatie, intra un individ care-i face o oferta ciudata angajatei de acolo. Vrea sa-si implineasca un vis, si e gata sa-si amaneteze amintirile, “sa-si incredinteze sufletul”, având nevoie de o suma destul de consistenta, in schimb. Pentru ca este un loc in care oamenii isi mai deapana si povestile, fiind ei la ananghie, strâmtorati, in cautare de ajutor, dupa cum sustine domnisoara de acolo, barbatul respectiv ii livreaza acesteia o povestioara extrem de melodramatica, având in centrul ei pe mama insului, bolnava intr-un stadiu terminal. De fapt, femeia nu mai avea de trait decât câteva zile, finalul urmând sa cada chiar inainte de Craciun. Iar fiul devotat, care ii inchina un adevarat poem mamei sale, vrea sa-i ofere o gradina de trandafiri, transplantata in salonul de spital. Nimic mai frumos, mai nobil ca intentie, veti zice, iar eu nu pot sa va contrazic. Numai ca, ascultând confesiunea barbatului, se napusteste peste noi un potop de fapte senzationale, tragice, cu toate, ele necesitând folosirea mai multor batiste, pentru firile mai simtitoare.

Mama a ramas vaduva la 25 de ani, trebuind sa razbata in viata cu greu, el, fiul, a facut conservatorul, a fost un violonist talentat, a mai urmat si cursurile facultatii de filosofie, dar, vai, la un moment dat, sora sa se sinucide, dupa o cearta cu un sot, si italian, si foarte gelos, iar mai târziu si sotia sa moare rapusa de cancer. Pai, ce-i mai trebuie unui biet om ca sa innebuneasca? Ceea ce se si intâmpla cu personajul, chestiune pe care avem sa o aflam in finalul piesei. Când angajata casei de amanet primeste un telefon de la un medic psihiatru care-si pierduse pacientul, evadat din pavilionul spitalului, unde era vecin cu mama sa. Si nici saracuta de ea, angajata cu pricina, nu sta prea bine. Pentru ca, tot prin telefon, ii vine o veste care-i spulbera visul de a fi mireasa, logodnicul anuntând-o ca o paraseste. Iar ea era atât de fericita, tocamai facuse rost de bani pentru rezervarea restaurantului, cu gândul la nunta! In fine, totul este ingrozitor la culme, prilej pentru autor de a ne moraliza intr-o serie de truisme despre instrainare, lipsa de comunicare intr-un climat ostil oamenilor, dur, agresiv, etc. Fara un pic de nebunie viata nu ar fi frumoasa, mai spune Cristian Banica in “Casa de amanet”, un alt adagiu sunând astfel ” nu exista nebunie, doar vise risipite”. Asta e, e tare trist si complicat!
Piesa a fost pusa in scena de Gheorghe Balint, cu onestitate si buna-credinta, in respectul textului (dar ar fi fost mai bine daca ar fi intervenit cu câte un bemol pe acutele melo, si ar mai fi schimbat registrul), el apelând la Viorel Baltag pentru rolul barbatului, si la Eliza Noemi Judeu pentru cel al femeii. Viorel Baltag joaca la vedere, cu sufletul in palma, cu tremolo in glas, cu ochii inlacrimati, potentând melodrama, in timp ce Eliza Noemi Judeu e mai retinuta, dar foarte prezenta pe tot parcursul reprezentatiei, comunica mereu cu partenerul, e atenta la orice nuanta si puncteaza toate momentele inteligent, expresiv.



O scenografie adecvata semneaza Viorel Cojan, si o ilustratie muzicala retro, evident tot ultrasentimentala, Nicu Iftimie. La premiera a fost sala plina, lumea plecând parca mai ingândurata, sensibilizata in final si de imaginea unei suave ninsori ce plutea in scena, odata cu vocea profunda, invaluitoare a lui Louis Armstrong, prefigurând emotia care insoteste frumoasele sarbatori ce se apropie.

spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri