Am să spun dintru început că, pentru mine, teatrul de animaţie este o veche şi statornică dragoste, că merg la spectacole cu mare bucurie şi multă curiozitate, dornică să văd ce lucruri minunate se mai petrec acolo. Şi, de cele mai multe ori, aşteptările nu-mi sunt înşelate, pentru că arta animaţiei are posibilităţi infinite, cea mai largă şi bogată paletă de mijloace de expresie, e o lume magică a fanteziei nemărginite. Îi admir pe actorii-păpuşari pentru măiestria lor, ştiind cât de grea este arta pe care o slujesc cu pasiune şi talent. O artă care nu este deloc minoră, mărturie stând multe creaţii excepţionale, semnate de regizori importanţi, care au adus pe scena animaţiei opere literare şi dramatice ale unor geniali scriitori. Mă gândesc la Aristofan, Ovidius, Shakespeare, Cervantes, Goethe, Voltaire etc., şi la regizori ca Margareta Niculescu, Cristian Pepino, Ştefan Lenkish, Cătălina Buzoianu, Alexander Hausvater.

La animaţie se fac spectacole de o mare diversitate şi cu diferite grade de complexitate, pentru anumite categorii de vârstă, pentru toată familia, şi doar pentru adulţi.

Am făcut o mică introducere, ca să mărturisesc că am fost surprinsă când am auzit că la Secţia de Animaţie a Teatrului Municipal „Bacovia” se montează „Take, Ianke şi Cadâr” de V.I. Popa, o binecunoscută şi foarte populară piesă din perioada interbelică, care a a avut, de-a lungul timpului, interpreţi iluştri, îi amintesc pe Alexandru Giugaru, Gheorghe Timică, Ion Finteşteanu, Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Marin Moraru, Gheorghe Dinică. Şi chiar Victor Ion Popa l-a jucat pe Cadâr. Sunt roluri pentru actori maturi, experimentaţi, cu ştiinţa comediei, cu farmec, cu haz. Şi, dacă îi ai în teatru, atunci alegerea repertorială este pe deplin justificată. Că piese despre prietenie, iubire, toleranţă, acestea fiind mari teme ale literaturii dintotdeauna, sunt destule, aşa cum sunt şi poveşti, şi basme cu aceste teme.

Ni se propune, aşadar, prin vocea regizorului Toma Hogea, să pornim de la zero când venim la spectacolul făcut de el cu actorii de la Animaţie, „pentru că este o propunere cu totul şi cu totul altfel”. Altfel poate să fie, dar depinde în ce sens, cât de credibilă, cât de motivată estetic este propunerea sau provocarea, cum se spune acum, cu un cuvânt obosit prin supralicitare. Adevărul este că spectacolul nu arată rău, dimpotrivă, are o scenografie frumoasă, inspirată, semnată de talentatul Mihai Pastramagiu, cu multe reuşite în teatrul de animaţie, și un clar desen regizoral. Ilustraţia muzicală a lui Ciprian Manta e plăcută, iar light design-ul lui Adrian Buliga e făcut cu profesionalism. Problema e la actorie, însă. Strădaniile se văd, dar, oricât de mult, de aplicat ar fi lucrat Toma Hogea cu actorii (şi a făcut-o, la modul cel mai serios), ei au multe stângăcii. Inerente la cei foarte tineri, care fac roluri de compoziţie, Giuseppe Tarboli (Take) şi Tiberiu Gabor Bitere (Cadâr), ei neavând căptușire interioară pentru astfel de roluri.

Apreciez travaliul, munca, efortul, dar ele nu sunt criterii estetice. Credibili în acest spectacol sunt seniorii Laurenţiu Budău, cu câteva momente bune în Ianke, şi Marian Puiu Gheorghiu (Ilie), într-o schiţă caricaturală de personaj. Cei doi tineri îndrăgostiţi sunt Ilinca Istrate (Ana) şi Andi Andriucă (Ionel), corecţi în partiturile încredinţate, acestea având şi un grad foarte mic de dificultate, pentru că ei, actorii, îşi joacă vârsta. Eforturi consistente de compoziţie face şi Alina Neagu, ea conturând o babă Safta ca o păpuşă dezmembrată, un mecanism dereglat, grotesc, desigur, pe linia dată de Toma Hogea, care încearcă un „fusion” de elemente teatrale, aducând câteva specifice teatrului de animaţie. Şi Cadâr, de exemplu, are un moment când se foloseşte de două păpuşele ca să spună o inventată poveste de amor.

Mi se pare evident că e un spectacol la care s-a lucrat mult, Toma Hogea, un actor deosebit de talentat, cultivat, pasionat de arta lui, de animaţie (în care are şi un doctorat), mai nou şi de regie, luându-şi foarte în serios dificila misiune. Dar această versiune a lui „Take, Ianke şi Cadâr” nu m-a convins. N-am prejudecăţi, nu sunt conservatoare, dimpotrivă, cred că trebuie mereu căutată noutatea, experimentate alte forme şi formule de expresie teatrală. Păstrând însă principiul verosimilităţii şi al adecvării. Iar cât priveşte autoperfecţionarea actorilor, de acord, ea este necesară, dar în interiorul specialităţii pe care şi-au ales-o, arta păpuşărească, în cazul de faţă. Ea este profilul, identitatea lor, acolo trebuie să aspire la excelenţă.