Noua stagiune a Teatrului Bacovia a început atipic, fără aerul de sărbătoare care însoţeşte, de obicei, această ritualică revenire pe scenă a artiştilor din fiecare toamnă. După o repetiţie cu public din Sala Studio, am fost invitaţi la o reprezentaţie cu spectatorii pe scenă, într-o formulă care anulează distanţa dintre aceştia şi actori, instaurând un tip mult mai direct şi mai ofertant de comunicare.
Propunerea a venit din partea regizorului Gheorghe Balint, el scoţând acum la iveală un scenariu la care lucrează de mai mult timp, de când aproape convieţuieşte cu Samuel Beckett, avându-l adânc întipărit înlăuntrul său pe genialul scriitor irlandez. Lectura operei acestuia i-a crestat sufletul, regizorul mărturisind că „îl are în sânge pe Beckett” şi că se simte ca un personaj din scrierile lui. Scenariul se numeşte „Îngeri & gunoaie”- umbra cuvintelor după samuel b. Ideea şi inspiraţia care au dus la acest text vine din proza lui Beckett, din „Mercier şi Camier”, din „Molloy” dar şi din romanul neterminat al lui Flaubert, „Bouvard şi Pécuchet”, cu cei doi copişti rătăcitori prin lume şi urmăriţi în chip fatidic de eşec în toate planurile şi întreprinderile lor. Nişte „umblători” sunt şi Meme şi Lulu din „Îngeri şi gunoaie”, doi cloşarzi decrepiţi, bâjbâind haotic după ceva ce nu vor găsi niciodată.
Pentru că nu există drum pentru ei nicăieri în lumea asta lipsită de sens, în care nu-i aşteaptă sigur decât „sfârşitul de partidă”. E cunoscuta, beckettiana aşteptare în gol a unei umanităţi în derivă, lipsită de busolă, consumându-şi o metafizică singurătate. Ignoranţă, frustrare, neputinţă, disperare, abandon, ratare, toate sunt stări şi trăiri ale personajelor beckettiene, transpuse într-un limbaj extrem de simplu, lapidar, dezgolit, fără vorbe mari. Stări pe care le încearcă Meme şi Lulu, întruchipaţi de Ştefan Ionescu şi Dumitru Rusu pe scena băcăuană. Ei sunt bine distribuiţi, individualizându-şi cu mijloace expresive şi economicoase personajele, diferite comportamental dar completându-se reciproc şi atât de solidare în nefericirea lor. Cei doi actori se află într-o strânsă relaţie şi reuşesc să transmită căldură umană, emoţie, compasiune. Pentru că, la final, după mai multe divergenţe de păreri, nehotărâre, teamă, furii trecătoare, neputinţe, ei rămân împreună, strânşi unul lângă celălalt, într-un somn ce nu poate prefigura decât staţia terminus.
Ei se angajează într-un joc, când tandru, când crud, în care se caută pe sine, caută şi aşteaptă un semn de la divinitate, dar totul nu este decât deşărtăciune. Tema „vanitas vanitatum et omnia vanitas” una dragă regizorului, este prezentă în spectacol, un pumn de ţărână curgând la un moment dat din mâna unui personaj. Spectacolul este mai curând o compoziţie aproape muzicală a unor motive, teme, o meditaţie în marginea acestora. Pauzele, tăcerile „vorbesc” şi ele în această propunere de a ne întoarce privirea şi atenţia asupra noastră. Fiindcă suntem mult prea grăbiţi şi superficiali, în furia şi zgomotul zilelor noastre, alergând bezmetic după lucruri fără preţ, risipindu-ne fără rost.
„Îngeri şi gunoaie”, în care alte două personaje sunt figurate de Ion Goranda (foarte credibil într-un paznic cu figură cruntă) şi Simona Nica (eterică apariţie şi nespus de blândă, un „înger cu aripile arse”) ne aduce aminte de lucruri simple, dar pe care le uităm mereu. De tandreţe, înţelegere, de faptul că e bine, creştineşte, să ne îngăduim unul pe celălalt, de compasiune. Asta cred că a dorit Gheorghe Balint (autor şi al sugestivului univers sonor) să ne spună în spectacolul său cu tentă eseistică, reflexiv, tulburător. Am apreciat light design-ul lui Andrei Délczec) şi mai puţin scenografia minimalistă a lui Cristian Marin, pentru că am mai văzut grămada aceia de pantofi (e drept că erau mai prăfuiţi) la „Aşteptând-ul pe Godot” a lui Gábor Tompa. Şi, deşi înţeleg că totul a fost un tribut Beckett, portretul dramaturgului, dezvăluit în final, şi citatele din scrierile lui mi s-au părut cam ilustrative.
