La noi, obiceiul de a lua totul în derâdere, de a critica orice, oamenii fiind mai tot timpul nemulțumiți, are proporții de adevărată pandemie. Se bombăne mereu, pe față sau mai pe înfundate, sigur fiind faptul că ocazia de a bârfi, de a lua peste picior pe cineva, nu este pierdută cu una cu două. Și asta pentru că, „românul nu e candid niciodată, are spirit critic, luciditate, bun simț, mefiență, scepticism”, așa credea Mihail Ralea, care vorbea despre adaptabilitatea românescă. pendulând între scepticism și grandomanie. Observ că, între timp, bunul- simț s-a diminuat simțitor, și că, în schimb, grandomania a câștigat teren. Iar bășcălia e prezentă peste tot, ori ea nu poate fi confundată cu spiritul critic autentic, acesta având niște criterii de valorizare.
Miștocăreala e și ea o formă a neîncrederii, a scepticismului de care aminteam. Lucrurile nu sunt luate în serios la porțile Orientului, asta se știe, aici totul se tranzacționează. Ai noștri sunt isteți, descurcăreți, se orientează în orice situație, se învârtesc ei cumva ca să iasă la suprafață, să „se scoată” din vreo situație anume. Se consumă atât de multă energie pe această descurcăreală, încât nu mai rămâne ceva pentru lucrurile făcute temeinice. Mama ei de netrebnicie românească! așa cică suna înjurătura care-i mai scăpa filosofului Constantin Noica, în momente când voia și el să mai răsufle, coborând din sfera metafizicii. Bășcălia și șmecheria se întâlnesc la toate nivelurile societății și, uneori, chiar la vârful ei, din păcate, vezi scandalurile (care dau titlurile zilei în media) din zona guvernamentală.
Revenind la spiritul critic, rău este când el se hrănește din ură, așa cum se petrece de cele mai multe ori, când indivizi cărora li s-a pus pata pe tine vor să te distrugă cu orice preț și sar la tine din senin. Orice zici, orice manifestare a ta este pusă sub lupă, după care începe acțiunea în forță a denigrării. Ura, invidia, vanitatea sunt semnele unor frustrări adânci și ele îi acționează mecanic pe toți cei care sar, din te miri ce, la atac. Toți istericii și ratații sunt supractivi când este vorba să desființeze ceva, să arunce cu lături, să discrediteze vreo personalitate reală, cu rezultate certe, cu vizibilitate dată de îndelungata experiență profesională, de competența dovedită. În stilul său paradoxal, Salvador Dali spunea că este sublimă critica, dar că ea nu ar trebui să fie permisă decât geniilor. Iar asta suna ca o continuare logică a ceea ce susținea Victor Hugo:
„Am fi stupefiați dacă am putea vedea cantitatea de critică pe care o poate conține un imbecil”. Eu nu aș fi curioasă să văd asta, pentru că nu am niciun dubiu că așa este cu tipul uman descris de marele scriitor romantic. Cârtitorii de profesie, am convingerea asta, nu sunt în stare să vadă frumusețea din lucruri, ratând toate ocaziile când ar fi putut să o întâlnească. Ei se transformă în niște nesuferite acrituri care comentează negativ și demolează totul, fiind siguri numai de propria superioritate. Cârcotașilor nu le place nimic, afișând mereu o mină indispusă, care poate tăia și cheful celor din preajma lor. Așa că eu îi prefer pe naivii și credulii care se mai pot entuziasma, simțind bucurie și emoție în fața lucrurilor frumoase. Apreciez spiritul critic când detectează impostura, lipsa de talent, vulgaritatea, când construiește, încurajând și susținând valorile autentice, și mă lasă indiferentă sterilitatea hipercriticismului.
