28 martie 2024
ActualitateCrapii „scoliti” de la Horgesti

Crapii „scoliti” de la Horgesti

Prima data la pescuit pe acest iaz, pe anul in curs. Cica nu se prinde. M-au ispitit comentariile critice, citite pe internet, de la alti pescari. E bine sa verifici, asa ca am pornit-o din Bacau, nici prea prea – nici foarte foarte, de dimineata, ca ora. Sa testam daca e pe bune. Aflat la o distanta de treizeci de kilometri de punctul zero al municipiului nostru – frumos oras, in continua reparatie – traseul este mult mai usor de urmat in afara. Si placut. Inca zece kilometri de la Bibiresti, pe asfalt, tot inainte. Imediat dupa intrarea in localitate, pe stânga, bariera este deschisa la intrarea pe dig. Mergeti si va amplasati lansetele, unde credeti ca locul vi se potriveste. Nu scapati netaxati si nici neverificati la plecare.

Ham… am… ham!

Noi am oprit la poarta. Intentia nu era numai de a pescui si testa, ci si de a discuta putin, cu cineva, indrituit sa ne spuna câte ceva despre evolutia locului. Liniste. Doar câinii de paza ne-au preluat, intâmpinându-ne cu latraturi inteligente, care incepeau mai toate cu „H”, de parca nu stiam ca am ajuns la Horgesti. Cel care raspunde de buna functionare a treburilor de pe iaz, era deja pe la coada lacului, in control… si taxa. Intram pe dig, la relanti, sa nu deranjam pescarii. „Da el de noi daca stam!”, ne zicem, si asteptam. Nu a durat mult. Am fost intâmpinati cu binete. Nu se considera sef. Isi face doar treaba. Stiam ca taxa este de cinzeci de lei. Suntem avertizati: „crapul mai mare de cinci kilograme se elibereaza, iar cel mai mic, sub cinci, se plateste!” La un pret, oarecum mai rezonabil, decât cel din comert. Am mai aflat ca iazul are o suprafata de 50 de hectare, apa este curata si sunt pesti mari. Pentru ca am cerut relatii suplimentare, nu a dorit sa mai dea alte informatii. Ne-a recomandat sa luam legatura cu specialistii in piscicultura, cu cei care se pricep si administreaza, care cunosc mai bine istoria aparitiei acestui iaz. Lucru pe care l-am facut in editiile trecute, inainte de a scrie despre Antohesti, Bibiresti, Motoseni… Asa ca hai la pescuit! De fapt asta era si scopul nostru, sa vedem daca se prinde sau nu peste.



Mondo Horgesti lac

Pescari de pescari!

Mergem pe dig. Conduce Florin, sa pot face fotografii. Fara sa vrem, cumva telepatic, ne bufneste râsul. Ca un déjà vu, se repeta scena de anul trecut, când am fost aici impreuna prin octombrie, si am plecat mai devreme ca ne luase frigul. Cu toate scuzele de rigoare, sa ma ierte pescarii aflati la acea ora acolo. Am simtit pasiunea lor, dusa aproape de limita, cu stoicism. Dar stateau rabdatori, ca popândaii, inghetati de frig, la mijitul zorilor, asteptând…?! Nu numai soarele. Asa i-am lasat, dupa-amiaza, in prag de iarna, asa i-am gasit. Cu mici corectii, ca entitati, dar nu ca si numar de persoane. Inseamna ca peste este, impotriva tuturor zvonurilor care umbla prin târg. Nu incalzeau ei degeaba placile de beton, fara a se gândi la prostata, sciatica, si atunci… si acum.

Ne-am instalat imediat dupa dig, pe malul stâng, pe plaja micuta unde trag barcile, dupa pescuitul de control si recoltare. In fata, posibilitati mai limitate de aruncat la lanseta, spre calugar, dar loc bun pentru nadit la beldita. Am apreciat gestul de sportivitate al pescarilor care si-au redirectionat lansetele, pentru a ne lasa si pe noi sa aruncam. Se ridica soarele si nu puteam rata ocazia de a rupe umbrele, mai ales ca pe malul stâng venea o turma. Am lasat balta tot. De sus, de pe pe dealul abrupt, plantat cu salcâmi, din dreptul frumoasei cladiri cu acoperis de tigla, ce sta sa se darâme, oile par adunate ca ciupercile dupa ploaie. Turma trece in pas de talanga, imortalizata digital. Mai fac, cu schimbare de loc si viziune, câteva panorame cu rasaritul peste lac. Vesel si multumit, realizez ca-mi dispare zâmbetul. Este ziua când am parte de atentia câinilor. Cei doi frumosi ciobanesti, care insoteau mioarele, s-au oprit pe dig in pozitie de sfincsi, urmarindu-mi miscarile. Când au vazut ca-mi dau drumul la vale, fara frâna, si-au rulat limbile rosii, scotând la iveala ditamai coltii. Si m-au tinut la distanta, un sfert de ora, departe de orice gând ca as tânji la vreun miel sau la undita. Doar cu un mârrr, când faceam un pas. Le-am vorbit frumos, le-am recitat poezia cu parul cret. Nu trecea nimeni. Le-am povestit de Dino, catelul meu. Nimic ! Am incercat si melodic, ciobanas cu trei turme… Au sters-o deodata, când au realizat ca turma e la doi kilometri si urca pe celalalt deal. Cred ca le-a placut reprezentatia de m-au pazit atâta timp… In sfârsit, dupa doua ore, am aruncat si eu o lanseta, cu montura clasica, arc cu mamaliga si doua cârlige. Pe unul râma, pe celalalt, porumb.

_DSC0166

Calugar, pop, târcovnic?

Vecinii scoteau de mult caras. Si unde-am nimerit-o cu aruncatul? Exact lânga calugar. Unii ii spun popa, altii sihastru, altii târcovnic. O provocare pentru cititorii rubricii, de a afla de unde deriva cuvântul care a generat legenda denumirii. Din punct de vedere tehnic este simplu. Vedem pe iazurile mici si mijlocii, un paralelipiped din beton, gol pe dinauntru, care iese din apa la unul din colturile digului. Este legat la vreo zece metri de mal, de o punte pentru acces. Ce nu se vede! Paralelipipedul continua la fundul albiei, sub forma de L, strabatând ca un canal deversor, digul. La baza are niste fante care pot fi inchise sau deschise, pentru a regla nivelul apei din lac. Mecanismul care generaza aceasta obturare, si functioneaza ca un robinet, poarta denumirea tehnica de „calugar”. Este un loc cautat de pescari. Vecinul de pescuit din dreapta mi-a si explicat de ce.

„S-a saturat pestele de atâtea delicateturi. Vrea s-o stearga si nu poate!” Fara povesti, la un sfert de ora dupa ce am aruncat, a zburat undita de pe mal. Noroc ca a prins-o Florin. Eram ocupat cu beldita. Multa si mare. Dril de un sfert de ora… montura buna. I-am vazut botul, spinarea, si nimeni nu ne facea fotografii, chiar daca toti pescarii erau cu ochii pe noi. Când a dat namila la trei metri de mal, de fund, s-a proptit si-a luat-o inapoi. Am zis ca-mi smulge mâna. S-a gripat mulineta, veche de douazeci de ani, si a rupt firul – neschimbat si ala de vreo sase. A cedat nodul de la ochet. Am vazut in jurul meu numai zâmbete de satisfactie. „Da’ la ce-a tras? La ce-ai dat?” Ma consoleaza alt vecin de bat. El a fost perseverent la caras. A dat si la mare… dar n-a intrat. „Nu-mi permit sa gresesc asa. Nu am timp!” Mi se ingusteaza pupilele a chiorâs. Privesc mai atent la ce are in dotare. Toate de firma… fir textil. Imi explica: „am patit-o si eu la fel!” Realizez ca nu face misto de mine. Cum nu mai aveam ce montura sa mai arunc si de beldita eram satul, l-am indemnat sa ma sfatuiasca.

Mondo Cristi Ilie,  monturi de finete

„Am vreo patru ani de când merg numai pe textile. E mai scump. Sunt groase. De douazeci si patru, douazeci si sase. Merita, mai ales in situatii ca acum.” Intre timp mai prinde un caras. Aflu ca il cheama Cristi, si abia mult mai târziu, ca si Ilie. Nascut in Bacau, zodie rac. Implineste 48 de ani si pescuieste de pe la sase ani. A inceput-o cu lozia, bunicii fiind din Bibiresti. Microbul l-a prins pe la zece. „Atunci crapul era de doua-trei kilograme. Nici nu era aparut carasul. Si cât prindeam! (…) La pescuit? Anul acesta? Pai nu m-am oprit de anul trecut. De copca n-a fost. Dar biban, de Craciun, la Racatau, cum nu? Din ianuarie am mers pâna s-a inchis sezonul. Peste oricum nu manânc. Il duc acasa, curata mama, sotia, fiica Ioana…

Acum am scule pentru toate speciile si baltile, atât la stationar cât si la rapitor. O lanseta, o mulineta si o montura buna, o cumperi pentru confortul tau. Daca vin la pescuit, stau câteva ore, muncesc – n-am timp, platesc taxa, ce rost are sa ma chinui? Un pensionar… azi il rateaza, mâine-l gaseste. Eu am investit bani ca sa-l prind. Si pentru o minima satisfactie, stiind ca-i dau drumul, nu se merita sa te zgârcesti. Sunt cam patimas!… Nu?” Buna lectie. Plecam. Suntem verificati de paznic. Belditele si cei trei carasii nu-i capteaza interesul. La Horgesti sunt exemplare de crap si somn, punctabile in orice competitie, de peste 15 kilograme. Dar mai ales pentru atingerea unor recorduri personale, de orgoliu si lauda, pentru un pescar neprofesionist. La doua zile dupa ce am fost noi, doamna Tuti Beteanu, ajutata de Codrin, fiul ei, a revenit in forta la pescuit, dupa accidentul la picior de acum sapte luni. Trei crapi de peste zece kilograme, intr-o singura zi. Am aflat-o dintr-o sursa sigura. Toata iarna a avut timp sa-si faca monturi, imi zic! M-am consolat. De asta a intrat crapul ala mare la mine. Stia ca are sansa sa nu-l chinui, la cât eram de pregatit. Cum sa nu sustin acum ca la Horgesti, crapii trecuti prin atâtea competitii si eliberati… n-au scoala? Ba mai au si cei sapte ani… de-acasa?!

spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri