Obiectul muncii… Gastronomia! Oferă satisfacție necesității de a savura, ceea ce firesc, organismul o cere. Când nevoia se îmbină cu plăcerea, putem vorbi despre arta culinară. Trăim pentru a mânca sau mâncăm pentru a trăi, veșnica întrebare? Bucătari renumiți avem. Rețete cu secrete, de nu mai încap în cărțile de bucate, stau pe rafturile librăriilor care intră în faliment. Restaurante și localuri, pentru toate buzunarele, există. Clienți doritori sunt, slavă cerului. Ăsta da paradox? Între ofertă și cerere, și-a băgat unul nevăzut și fără coarne, dar reprezentat grafic ca o sferă, piciorușele. Și a stricat tot! Paguba rămâne în „rem”. Pe principiul: „prinde orbul scoate-i ochii!” Acum să-i cautăm și genul, că originea nu se pupă cu pălinca cu adaos de găinaț, pe care unii o consideră vaccin. Ce ne facem cu papilele gustative și mirosul neatrofiat?
Șefu’ plătea să facem cursuri de franceză
Constantin Dima, senior manager și specialist în HORECA. Mai pe înțeles, hoteluri, restaurante, cafenele. Mai nou, catering. Povești par acum trăirile adunate într-o viață de om, cu o experiență educată, dedicată unei profesii. Un senior care nu-i uită pe cei de la care a învățat tainele meseriei. Aceea de a ne face să ne simțim bine, după orele de muncă, dacă ne mai rămân ceva bani în buzunar.
„Am început să practic meseria în 1964. Atunci am participat la deschiderea restaurantului de la Parcul Libertății, pe 20 august. Terminasem școala profesională de trei ani. M-au ales pe mine. Mi-au făcut costumație. Pe atunci era Alimentația locală, nu era OJT-ul. Oficiul Județean de Turism, unde a venit șef Dumitru Moraru. Nu aveam 17 ani. Mama m-a născut în Timișoara. Ea era din Ștefănești-Botoșani. Tata, tot bucovinean, a rămas dincolo de Prut, în timpul războiului. A fost rănit la ambele picioare și l-au dus prizonier, în lagăr. În Siberia. S-a vindecat și a reușit să fugă de acolo. A ajuns în Botoșani. Așa a cunoscut-o pe mama. Era crâșmăriță. Măritată. Cu trei copii. Bărbatul ei era și el plecat pe front, de care nu mai știa nimic. El însurat! Avea un copil. Cine nu a trecut prin război, să nu judece. Mai avea doi frați în Rădăuți. Ăia l-au ajutat repede, și i-au dat doi cai. Ei erau căruțași.
Așa a ajuns să lucreze și el. Între timp s-a dat o ordonanță: cine vrea să populeze Banatul și Bărăganul? În 1945-46. Au plecat în Banat. Le-au dat teren acolo. Și-au făcut casă. Cu ăia doi cai au început să facă treabă. Atunci se făceau drumuri, căile ferate. Se duceau unde era nevoie. Nu erau tractoare, excavatoare. Se încărca pământul în căruțe și se ducea unde trebuia.
După vreo doi ani, în 1948, am apărut eu. Așa am învățat să mă înțeleg în mai multe limbi. În 1951 ne-au luat noaptea și ne-au dus în Bărăgan, ca chiaburi. La Călărași. Aveam trei ani și ceva. Tata s-a angajat la barajul de la Bicaz. Am locuit doi ani la Focșani. Apoi am venit la Bacău. În 1955 au început lucrările la stadion. A lucrat acolo. Am început școala la Pedagogic.
Și atunci tot cu cai se umbla. Am terminat 7 clase la Vasile Alecsandri. Vizavi era școala profesională, Liceul nr 2 cum s-a numit mai târziu. În 1964 am terminat școala profesională. M-am angajat ca picolo. După 4 luni la Parcul Libertății, directorul de Compex de la Bistrița, Gheorghe Dracea (Conu Gică), m-a luat în vizor. M-a văzut mai blond, cu ochi albaștri, știam și ceva germană, rusă. M-a luat la Bistrița. El vorbea la perfecție patru limbi. Ne plătea profesor să învățăm franceza, după program.
Răspundea și de hotelul de la teatru. Încă nu era construit Hotelul Decebal.” Acolo Constantin Dima avea să-și îndeplinească menirea, ca profesionist, într-un domeniu rămas acum în impas. Loc pentru o carte la câte amintiri sunt. Cursuri, schimburi de experiență prin țările europene.
Pensionar acum, răsfoim în albume, imagini din expozițiile culinare, cu preparate care acum par exotice. Specialități din vânat. Iepuri, căpriori, mistreț. Labă de urs, fazani și rațe sălbatice. Potârnichi. Dovleci umpluți cu sarmale. Purcei în lapte, cu măr în gură. Frigărui, pește. Trei zile se lucra la o expoziție, produsele fiind ținute la frigider.
Meserie pe pâine! Tot micul rămâne baza, cu muștar
Domnul Vasile s-a adaptat economiei de piață. Poți sta acasă după ce ai ieșit la pensie? Nu! Dacă iese fum pe coș… înseamnă că se muncește. Negustoria ține de vad. Neguțătorul și locul potrivit, aduc câștig comunității, atât timp cât clientul este mulțumit. Vasile Răducanu a lucrat 43 de ani la Partizanul. La fabrica de încălțăminte. A ieșit la pensie în urmă cu 8 ani. Vinde mici în Piața centrală. Nu din aceia, cu eticheta deja renumită, a producătorului băcăuan. Ca să nu se complice, se aprovizionează de la supermarket. „Nu e niciun secret. Depinde cât îi ții până-i întorci. Pe cărbune… nu electric. Grătarul! Când te-ai învățat cu munca, nu poți să stai. Trebuie să faci ceva! Tata a fost negustor. Aici în piață. La tarabă. Cum era odată!” Evită, cu o diplomație rafinată, alte întrebări.
Privește spre norii care se adună. „S-a mai domolit treaba. E rece afară. La ora asta, acum două săptămâni, aveam băieți care se duceau la muncă. În construcții. Patru mici, o bere… două! Erau oameni care așteptau la rând. Acum vin de pe la șapte. Dau foc la grătar pe la opt, opt și ceva. S-a micșorat ziua. De la anu’… ? Să vedem ce-o fi la iarnă! Se mai schimbă ora?”. Vorbește calm. Se mișcă cu tact, în ritmul muzicii date în surdină. M-a ginit. Par genul de om stresat și grăbit, care caută senzații. Comand o bere și doi mici. „Numai doi?”. Arăt un gest, ceva a colesterol. Afișează un zâmbet de complezență. Parcă mai vin de acasă. Slăbuț tare totuși.
„Lucrez numai cu cărbune. Depinde de clienți câți fac. Vara, și șapte – opt sute.V-am zis că micii îi iau în caserole de la supermarket. Aici aproape. Să nu am probleme. Orele de vârf țin până pe la doișpe. O pauză, și încă ceva după–amiaza. Nu mai e cum era, până seara! Am pregătit odată, într-o oră, 150 de mici.” Se uită la copertină, să fie sigur că ține, și mai aruncă o privire spre cer. „De-acum încep ploile. Să vedem ce-o mai fi! Mă scuzați puțin?”
Când este aglomerație îl ajută și Maria, soția. Sunt împreună de 47 de ani.
„Ne cunoaștem de când eram copii. Stăteam pe aceeași stradă. Mergeam împreună la școală. El era la Nr 1, unde e Vivariu. Eu la Școala Nr 2, aici la Licurici. Lângă Teatrul de Păpuși. E dărâmată acum. Ne jucam de-a v-ați ascunselea. După aia ne-am îndrăgostit. Suntem împreună și acum! Așa au fost vremurile.”
Domnul Vasile se făce că nu ne bagă în seamă la ce vorbim, dar trage cu urechea.
„Noi am fost mulți copii la părinți. Vasile lucra deja. A pus o vorbă și pentru mine. M-am calificat și eu, la locul de muncă, la Partizanul. Tot împreună, am lucrat acolo 18 ani. În ’90 au venit schimbările. M-am calificat ca patiser. După 7 ani de patiserie am plecat în Italia, timp de 15 ani. E foarte greu să găsești acolo, ca femeie, un loc de muncă pe măsura studiilor pe care le ai. Am lucrat ca badantă. Nu mai mergeau treburile nici acolo. Tot împreună cu soțul am început și aici. Avem patru copii, cinci nepoți, ne descurcăm. Ne-am obișnuit cu munca. Asta știm să facem! Clienții, mulți ne știu de ani buni, au încredere în noi. Ne protejăm, îi protejăm! Ne dorim să trecem cu bine, toți, peste această pandemie.”
