Cum la noi violenţa domestică e un fapt curent, minimalizat de unii, chiar de persoane oficiale, cu o poziţie importantă în societate (eh, şi ce dacă i-a dat o palmă, acolo, se-mpacă ei după aceea!), m-am gândit să mă opresc astăzi asupra spuselor psihologului Jordan B. Peterson despre confictele dintre partenerii de viaţă. Ca de obicei, el porneşte de la nişte exemple concrete, de multe ori folosindu-le pe cele din propria lui viaţă de familie.

Povesteşte că, în cei treizeci de ani petrecuţi împreună cu soţia, au avut şi momente de încordare, de nemulţumire, şi chiar câte un diferend pe teme foarte importante. Atunci, unitatea lor era ameninţată şi între ei se producea o ruptură. Ca să nu ajungă însă la discuţii înflăcărate, în care nervii puteau scăpa de sub control, ei au convenit la o mică separare, retrăgându-se fiecare în câte o cameră. Ceea ce era destul de greu în timpul disputei, când tensiunea creştea, fiecare vrând să-şi adjudece victoria, să-l înfrângă pe celălalt.

Rămaşi singuri, se întrebau ce anume au făcut, cu ce au greşit şi cum de nu au împiedecat cearta, ale cărei consecinţe nu erau de dorit. Odată nervii potoliţi, iar răspunsurile la întrebările pe care şi le puneau fiind găsite, se reîntâlneau şi îşi comunicau concluziile. Principalul lucru era însă dorinţa fermă de clarificare, de adevăr, de rezolvare reală a problemei ivite. Ceea ce puţin au tăria, curajul, luciditatea de a face în relaţia lor. De cele mai multe ori, din teamă sau din comoditate, pur şi simplu, închid ochii şi sfârşesc prin a întoarce spatele adevărului. Mulţi trăiesc aşa, într-o minciună continuă, în care se afundă ca într-o mlaştină, fiindcă nu au forţa de a schimba ce-i de schimbat.

Oricum ar sta lucrurile, oricât de albastră ar fi situaţia, violenţa, pe care Shakespeare o numea „târfa neputinţei”, este inacceptabilă, iar un bărbat care loveşte o femeie sau un copil, pe cineva mai slab decât el, în general, nu valorează nimic. Indivizii care nu-şi pot stăpâni instinctele, obsedaţi de control, de putere, de dominaţie, sunt fiinţe primitive, nişte brute sau sunt grav bolnavi psihic. Într-o relaţie, un astfel de individ distruge personalitatea unei femei (ea se simte pustiită, de parcă suflă vântul prin ea, e surpată interior, se dispreţuieşte, nu mai are respect pentru ea însăşi) care, mai ales dacă e mamă, este extrem de vulnerabilă. Are nevoie de cineva care să-i fie alături, s-o sprijine.

A fi mamă singură nu-i ceva dezirabil, copiii crescuţi fără tată sunt marcaţi de acest lucru şi expuşi la tot felul de riscuri: anxietate, depresie, delincvenţă, abuz de droguri şi alcool, suicid. Cel mai bine, copiii se cresc în tandem, e un adevăr verificat. Experienţele din copilărie determină tiparele comportamentale de la vârsta adultă. Cine trăieşte într-o familie disfuncţională, cu un tip de relaţii distructive, ajunge să creadă că dragostea înseamnă durere, chin. Şi va reproduce întocmai pattern-ul în viaţa sa, deşi neagă această realitate. Din păcate, oamenii care au nevoie de ajutor, cei cu instabilitate afectivă, nu ştiu sau nu acceptă să ceară ajutor. Viaţa e destul de grea şi când lucrurile merg bine, darmite când o iau la vale.

Cum să faci din tine persoana pe care să te poţi baza, la bine şi la rău, pe timp de pace şi de război? Aceasta-i întrebarea. Iar regulile din captivanta carte a lui Jordan B. Peterson ne pot veni în ajutor. A cere ajutor când ai nevoie e tot un fel de antidot la haos.