Există o obsesie care se cultivă românilor din timpurile vechi până astăzi: cea a fricii față de ceea ce vor spune „străinii”. Și prin „străini”, românul înțelege atât cetățeanul străin de localitate sau de cartier, pe care-l vede pentru prima dată și căruia vrea să-i facă o impresie cât mai pozitivă, cât și cetățeanul de altă naționalitate venit în vizită sau care intră în contact cu românul pe alte meleaguri. Obsesia aceasta aproape maladivă a uitatului în gura străinilor este folosită în defavoarea noastră.
Atât de către unii români mai șmecheri, cât și de tot mai mulți străini cu interese din cele mai diverse. Pentru că românul este speriat de faptul că nu știe să se poarte, nu gândește suficient de bine sau că nu are ceea ce are străinul. Și e suficient să-i spună cineva că nu e bine cum s-a îmbrăcat, cum și-a alcătuit gospodăria sau cum a votat și, pe dată, începe să-și schimbe modul de gândire, dornic să se adapteze modului în care i se spune că procedează „străinul”.
Pentru că „străinul” cunoaște mai bine lucrurile, că de aia e „străin”. Radu Rosetti povestește cum o rudă de-a sa, mergând de la Iași la Botoșani, a introdus o modă nouă prin veacul al XIX-lea spunând că e de bon ton ca lumea să poarte o mănușă de-o culoare și una de altă culoare. Lumea bună din Botoșani a avut încredere în ceea ce spunea „străinul”, omul venit din capitală Moldovei.
În mod similar, românii mai degrabă cred ceea ce află din presă internațională despre România. De aia Ceaușescu plătea ziarele străine ca să-l ridice în slăvi și de aia la Telejurnal ni se prezentau pe larg articolele din presa internațională. Evident că lucrurile nu s-au schimbat și din același motiv forțele politice din țară tocmesc articole în ziarele occidentale pentru a le lăuda sau a le critica adversarii. Atunci când articolele nu sunt plătite de alte organizații…
Interesant este că pe alții îi doare în fund de părerile străinilor. Sunt nații pe care le considerăm mai avansate decât noi și care nu dau doi bani pe opiniile noastre despre ei; pe francezi, nemți, englezi sau americani nu-i interesează deloc ce credem noi despre ei. În schimb, când este vorba de anumite interese, au grijă să ne comunice faptul că opinia lor e importantă și de modul în care ne privesc ei, depinde viitorul nostru.
Vă mai amintiți celebrele „dacă vreți să fiți primiți în Europa trebuie să aia și aia”? Ar trebui să ne amintim că pentru a fi admiși în UE a trebuit să ne ploconim și să învățăm că părerea lor despre noi contează și ce trebuie să facem ca să le schimbăm părerea. Ca să nu mai repetăm niște lucruri…
