Pentru cei care cred că profesia de actor este una frumoasă și ușoară, un fel de joacă de oameni mari, cartea lui Răzvan Ionescu vine să le schimbe total această părere. Și, desigur, nu este singura mărturie de acest fel despre o meserie a naibii de grea, devoratoare.
Ca student, Răzvan Ionescu a avut marea șansă să fie luat de Octavian Cotescu la clasa lui. „Meșteru”, așa-i ziceau învățăceii marelui actor, care era și un pedagog de excepție. Cu duioșia lui moldovenească, îi numea „puii mei” pe studenți, le dădea cele mai bune sfaturi, dar le zicea direct și adevăruri dure, ca să-i pregătească pentru viitoarea profesie și pentru viață. Și el învățase de la alții, regizori uriași ca Liviu Ciulei și Lucian Pintilie, după cum mărturisea, și transmitea mai departe prețioasele cunoștințe. Îi aștepta pe studenți la ore cu zâmbetul lui larg, cald și blând, un pic „șoltic”, și le spunea: „În meseria asta, puilor, trebuie să înveți umilința, umilința în sensul bun al profesiei, trudei, al chinului fără sfârșit. Oricât de mare îți va fi succesul, oricât de strălucitor triumful, oricât de lustruite laudele, oricât de entuziaste îmbrățișările, oricât de furtunoase aplauzele, tu să ai întotdeauna tăria ca înlăuntrul tău, să porți conștient un strop de tristețe. Pentru că perfecțiunea pe care noi o căutăm – nu-i așa?– nu vei putea s-o atingi niciodată –, dar fiind perpetuu în căutarea ei, tu să știi că fiecare rol are o dimensiune a eșecului, o neîmplinire pe care publicul nu o sesizează, dar pe care tu trebuie să ai mereu luciditatea crudă de a o recunoaște față de tine însuți și a încerca a doua zi să pătrunzi mai mult în profunzimile rolului, așa încât truda ta la spectacol să continue nevăzută, neștiută decât de tine, mereu și mereu fără sfârșit”.
Meșteru, povestește autorul acestei cărți de tulburătoare declarații de iubire, i s-a părut tot timpul „înalt, groaznic de înalt și cu aripi imense sub care parcă ne aduna pe toți și ne ocrotea ca o cloșcă, așa precum plutirea Duhului atunci, la începutul începuturilor numit Facerea lumii”, nu uita să-și încheie tot ce le spunea cinstit și curat la cursuri, cu un citat celebru din Diderot, potrivit căruia un actor este mare atunci când el, actorul, descoperă FENOMENE
Nu știu exact cum sunt profesorii de la ora actuală din multele facultăți de teatru existente, dar, cu siguranță, Cotescu a fost unul fenomenal!
Alte portrete foarte calde și expresive, redate în cele mai vii culori, sunt ale actrițelor Ileana Predescu, Gina Patrichi („ochi alungiți ca de pisică sălbatică, dar undeva ochi de copil”) Irina Petrescu, Dina Cocea și ale actorilor Ștefan Ciubotărașu, Ovidiu Schumacher, Florian Pittiș, Adrian Pintea, dar mai apar în țesătura evocărilor și mulți alții, Marinuș Moraru, Gheorghe Dinică, Dan Nuțu.
Sunt apoi câteva pagini frumoase, sensibile, dedicate oamenilor de radio și apoi acelor anonimi, slujitori ai scenei din spatele ei, din corpul tehnic, la fel de pătimaș îndrăgostiți de teatru ca și cei din prim-plan, din lumina reflectoarelor. Pentru descrețit frunțile, Răzvan Ionescu a inserat în cartea sa și un capitol intitulat „Replici, bâlbe, poante, haz”, cu întâmplări și anecdote din spectaculoasa lume a teatrului.
O secțiune specială se numește „Luminânde dintr-o primăvară ninsă”, cu amintiri legate de Mănăstirea Suzana, cu măicuțele Fevronia, Taisia, Marina, Cornelia („flori de câmp povestitoare”), cu evocări ale unor înalte fețe bisericești și personalități culturale, Bartolomeu Anania, Părintele Pimen. Cartea aceasta, cuprinzând un discurs afectiv fluviu, minunate exerciții de admirație revelatorii, se încheie cu emoționantele „Amintiri din povestea unei țări care și-a pierdut regele”. De citit și de meditat.
„Ce mult v-am iubit..”, secvențe dintr-o carte de amintiri (II)
