„La Traian nu mai ratăm intrarea! N-o mai pățim ca dincolo, la Gherăiești. Se vede din drum. Sunt patru cisterne din beton, fiecare a câte 25 de vagoane, care totalizează un milion de litri. Cred că nu le-a demolat!” Indicațiile mi le dă tot inginerul Jănică Axente. Ghețușul i-a jucat o festă tocmai lui, adept al mersului pe jos. L-a ținut mai bine de o săptămână, în casă. Simt în atitudinea lui un neastâmpăr. N-a mai călcat pe aici de pe vremea când era director.

Din cele 12 unități care au aparținut de Vinalcool, aminteam în reportajul anterior, că numai două mai funcționează. La Traian și la Tg. Ocna. Fiind mai aproape, însoțit de cel care deja mi-a devenit ghid, am pornit vinerea trecută spre „Domeniile Burcilor”, la Traian.

La vin, poți să ai pasiune, dar îți trebuiesc și ani de experiență

Alăturând două imagini, făcute la interval de 35 de ani, nu ai cum să nu sesizezi diferența. În bine. Poate mai puțin scoasă în evidență… la exterior. Despre afacerea de familie care s-a dezvoltat aici, în cadrul societății „Eug Prod”, au scris mulți colegi de breaslă. Mai ales după ce munca depusă a început să le fie apreciată, la Bursa Vinurilor. Au venit cu o gamă de sortimente superioare, cu indicație geografică, din soiuri de viță de vie adaptate zonei. Mai pe înțeles, vinul obținut aici este în proporție de 99%, rezultat din procesarea acelor struguri de soi, obținuți din butașii plantați pe dealul Bogdăneștiului. Plantați atunci când alții își scoteau viile, să facă teren arabil. Despre economistul Eugen Burcă, cel care a generat această evoluție, s-a scris foarte puțin… ca persoană. A și evitat să vorbească prea mult despre el. Conform principiului că rezultatele pot vorbi de la sine.

Nu mai este cum era

Odată intrați pe poarta societății, mă iau după domn’ Jănică. Pășește cu încredere și… ajungem într-un depozit. Parcă nu mai e cum era. Cineva ne spune că birourile sunt… sus. Acest tip de clădire – destinat vinificației – era standardizat ca proiect, indiferent la care întreprindere de vinificație ai fi mers, oriunde în țară. Au fost construite între anii 1965-1970. Cerusem prin telefon un dram de timp zăbavă, pentru o poveste. Fiind într-o zi însemnată cu cruce roșie în calendar, numai bună de atenuat febra musculară acumulată după o săptămână de coborât prin noroiul dintre șpalieri, Eugen Burcă ne întâmpină în fața treptelor. Nu mai simte acea presiune, că vine șeful în control. Ne invită să luăm loc. Biroul are austeritatea unui spațiu de lucru. În lanțul amintirilor – cu zale mari, își mută fiecare pe rând, carabiniera.

„Mai ții minte când a…” și imediat replica: „Dar când…” Timpul își măsoară repede pașii. Se întoarce și spre mine: „Acum 23 de ani am mers la ei (la Vinalcool), să-mi închirieze locația de la Traian. Lucram aici din 1985. Am venit ca agent contractări achiziții. Numai nu mi-au spus că-s nebun! «Băăă! Vrei să te duci cu capul în gârlă?» Și care-i treaba? E problema mea! Am patru copii! Trebuie să-i cresc! Sunt mici! «Bă! Tu nu vezi că nu merge nimic!» Au vrut doar să mă… protejeze.”

Dacă omul și-a propus să realizeze ceva și nu să se apuce de comerț, cum au făcut mulți în acea perioadă, a perseverat. „Prin 1992-93, am vrut să fac – de asta am luat partea mare a curții în chirie – un mic atelier de confecționat lădițe de lemn pentru fructe și paleți. Erau căutate. Aduceam bracuri de lemn de la munte, să le prelucrez aici. Mi s-a cerut să plătesc și accesul în curte. Atunci i-am propus domnului director Dan Mandrea, să o închiriez toată. S-au făcut calculele… am acceptat. Trebuia să rămână din partea lor un gestionar pentru mijloacele fixe. Cine să mai vină? Ce să facem două într-o curte pustie?

Mi-au mărit chiria cu cât ar fi trebuit să mă plătească pe această funcție. Așa mergeau atunci lucrurile.

Stând cu atâtea cearșafuri de hârtii și calcule pe cap, mi-am zis: de ce n-aș face eu vinificație. Tot erau utilajele. Am renunțat la lemn și am plecat după struguri. Prima mașină cu struguri am cumpărat-o din Vrancea. La achiziții, 5 tone. Când o descărcam seara, întâmplător, oprește o mașină. Coboară cel de la volan și mă întreabă dacă se mai face vinificație aici. I-am spus că da, dar ca privat.

«Și nu vrei să cumperi struguri?» Păi… da! «Haideți cu mine la Iași». Și m-a dus cu mașina lui, la IAS Copou. Avea și el un comision. Prima mea vinificație a fost de 12 vagoane de vin. Am cumpărat strugurii cu 70 de bani kg. Mi-au asigurat ei transportul. Următorul an am făcut 80 de vagoane. Vreo trei ani am făcut și sucuri din vișine. Valorificam ce alții vroiau să arunce. Am vrut să fac multe, să construiesc, să cumpăr și Podu Turcului. Noroc de soție că m-a mai temperat. Totuși… uite ce-a ieșit! Mergem până-n vie?”

Butucul cu vlăstare

Văd un om împlinit, aparent puțin degajat, chiar dacă telefonul țârâie des. Este de-al locului cum se spune. Născut la Prăjești pe 2 decembrie 1962. Au avut vie de când se știu. „Tata făcea două mii de litri. Ajungea tot timpul, de la vin la vin, și mai și vindea vreo patru sute de litri. El nu le avea cu băutul. Venea de la serviciu, trecea prin cămară, își punea două ciocănele de rachiu, pac-pac! Mânca, și mai bea două pahare cu vin. Atât! Nu l-am văzut niciodată beat. Acuma bea cam doi litri pe zi. Câte un pahar. Vin natural. Mai face treabă, mai stă. E octogenar de ceva ani. A crescut patru băieți și două fete.” Eugen Burcă are și el patru fete. Via o simte și o tratează ca pe cea de a cincea fiică. Urcăm printre dealuri. Fără un 4×4 n-am avea nicio șănsă. Pământul s-a dezghețat…

Va urma!

Alte articole