Petre Isachi sintetizează minunat esența romanelor lui Adrian Lungu, cel care ne-a oferit recent „Omul din ferestre” (Editura Timpul, Iași): „A trăi înseamnă, în viziunea romancierului, să te desparți de cel care ai fost, ca să te cufunzi în ceea ce ai să fii: un permanent străin”. În romanele lui Adrian Lungu țiuie singurătățile, alienarea și tăcerile. Să-i ascultăm mărturisirile despre proiectele editoriale…

„De fiecare dată romanele s-au născut în mintea mea și au ieșit firesc la suprafață întrucât scriu în timpul liber, de plăcere, fără «speranță și disperare». Nu am un job care să fie plătit doar pentru prezență, iar timpul mereu zboară, de aceea nu-mi pot planifica strategic viitorul editorial. Însă, odată terminat un roman, fără să-mi dau seama intru într-un soi de revizuire a eului mereu nemulțumit ce tinde să-și toarne sufletul într-o formă diferită, ca un fel de purificare. Caut mereu în bezna profundă a lucrurilor, le filtrez prin zonele înalte ale conștiinței spre a avea formă și sens. Acțiunile oamenilor oferă în mod natural interesante variabile, totul este să privesc cu atenție în jur și poveștile devin metafore ale realității.

Sigur, după «Omul din ferestre» am început un ceva în care enigmaticul om rămâne în centrul atenției. Încă nu am intrat în acel freamăt al relatărilor cursive, sunt doar niște gânduri agățate la vedere care, dezvoltate, sistematizate și zburdalnice, insistă în a face magia să funcționeze. Mai am și ceva mai vechi, rămas la stadiul de proiect care trebuie resuscitat; dacă mai caut prin diversele mele însemnări mai găsesc. «Imaginația înseamnă amintire» spunea James Joyce.

Eu merg chiar mai departe și spun că fără plăsmuiri viața însăși ar fi cu mult mai ternă și fără conținut. Mereu mă strecor în mine pentru a descoperi în adâncuri locuri încă nesondate, descoperirea și manipularea lor par a-mi asigura dramul de fericire spre care aspiră fiecare ființă omenească.

Deși statisticile arată că doar 5% din populația țării mai citește, înstrăinarea de tipăriturile scrise luând proporții teribile, iar redactarea unei proze nici pentru mine nu mai este chiar o joacă, un hobby, nu am ajuns încă să mă iau în serios. Poate și pentru că nu am scris încă acel roman care să-mi placă atât de mult încât să mă reprezinte și nici nu cred că voi reuși. E mai bine, căci altfel trufia îmi poate sugruma nevoia de a mă exprima; tentația însă rămâne.

Dacă mă gândesc mai profund la semnificația identității de scriitor, la ierarhia mereu discutabilă și la eficiența scrisului, la rolul ce ar trebui să-l aibă în societate, rămân cu gustul amar că scriu doar pentru mine. Nu realizez cât de bine o fac și nici dacă eventualii cititori empatizează cu destinele și trăirile personajelor mele; chiar nu-mi fac iluzii. Știu însă că, intrând în pielea personajelor și trăind alături de ele, zilele par mai frumoase și viața mai plină de sensuri. Nu mă mulțumesc a fi doar un turist prin viață, vreau să-i știu semnificația și plenitudinea.”

Alte articole