18 mai 2024
CulturăCastele și Palate. Fotografie și Eseu

Castele și Palate. Fotografie și Eseu

Ca în filmele de aventuri, în care doi oameni se întâlnesc şi vorbind îşi dau seama că au nişte descoperiri de împlinit, a fost întâlnirea mea cu Ovidiu Ungureanu. El un artist vizual consacrat, eu un prozator ce jinduia la arte ca vulpea la struguri, iată-ne, de parcă am fi fost fraţi şi ne-am fi cunoscut din pruncie, apucându-ne să ciocnim nu pocale înspumate, ci două arte. Se pare că Ovidiu simţea nevoia ca fotografiile lui să fie privite de ochiul inocent al unui prozator, un ochi cu totul deosebit de-al specialistului, de-al criticului de artă, de-al curatorului. Simţea nevoia unui om care să spună povestea fotografiilor sale, o poveste sensibilă, subiectivă, nu una care să obiectiveze arta pentru a o aşeza într-o încadrare rigidă. Cam de aici a început aventura noastră şi, cu toate că primele fotografii văzute de mine la Ovidiu Ungureanu au fost cele din proiectul „Imagini recurente” care m-au cucerit pe dată şi m-au făcut să visez, s-a întâmplat că, întâlnirea noastră a avut loc la Centrul de Cultură George Apostu, la Galeriile de Artă Contemporană, când el aşezase pe simeze expoziția „Tur de Confrerie” şi-am făcut ochii mari. Atunci s-a născut  ideea trăsnet al proiectului „Castele și Palate” cu fotografii care te duceau nu doar în propria-ţi memorie, stârnindu-ţi amintiri din juneţea pe când marea industrie românească înlocuia peisajul natural cu peisajul industrial, pe alocuri, fireşte, peisaj celebrat de Geo Bogza prin „logopee, un proces de intensificare şi halucinare a realului” (apud Petru Poantă), ci te purta şi într-o altă dimensiune, într-o lume parcă dikensiană, uitată într-o singurătate fără leac şi care, deşi a devenit personaj în fotografii, nu este conştientă de existenţa privitorului şi, implicit, a fotografului. Aşa încât noi o privim parcă pe ascuns, ca nişte papparazzi ce pătrund în intimitatea ei şi îi dezvăluie identitatea, noua identitate, deoarece pe cea cunoscută la vremea naşterii ei şi-a pierdut-o. Iată o mare poveste spusă de Ovidiu Ungureanu, iar eu eram provocat s-o transpun din fotografii în cuvinte. Cum aş fi putut să nu vreau? Şi iată-ne din nou după câteva luni bune, în care proiectul a înaintat firesc ca un râu într-o matcă, aproape de revenirea la acelaşi Centrul Cultural, „George Apostu”, după ce Ovidiu a avut iniţiativa unei expoziţii. Fotografie și eseu, palate şi castele şi mulţi, mulţi oameni. Curând, va fi curând, în acest decembrie, 20.

Şi o altă întâmplare a făcut ca „Onirica”, cartea mea publicată nu cu mult timp în urmă, să-şi capete o nouă haină, ce i se datorează tot lui Ovidiu Ungureanu. Într-un fel ea a devenit un album, purtând în paginile ei fotografii din ciclul „Imagini recurente”, drept care, prin unire, cartea a devenit şi ea Onirica recurentă. Când i-am spus lui Ovidiu ce mi-aş dori, el a fost pe dată de acord să fie magicianul vizual al cărţii. Surpriza mare a venit când mi-a spus că are fotografii nepublicate din anii 93 – 98 când a călătorit la Polii tereştri. În lumea gheţurilor şi a zăpezilor. Şi a gheţarilor plutitori. Cei numiţi iceberguri. O lume ce ne-o închipuim albă, dar ea are atâtea nuanţe, o cromatică uluitoare. Iar pozele făcute atunci surprind un peisaj terestru inexistent astăzi. Schimbările climatice l-au distrus. Acest peisaj a rămas doar în visele noastre şi în fotografiile lui Ovidiu.

Aşadar, două proiecte se vor afla în cătarea iubitorilor de artă curând. Unul ce a pornit de la arta fotografică şi a fost mai apoi exprimat şi prin cuvânt, şi altul care a pornit de la cuvânt şi s-a îngemănat cu arta fotografică. Ar părea că nu au nimic în comun şi totuşi au, dimensiunile artistice ce se suplinesc şi se potenţează reciproc şi, sper, astfel se împlinesc, aparţin aceloraşi doi oameni.



 

Dan Perşa, prozator

spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri