Criticul de teatru Carmen Mihalache, director al Revistei de cultură ”Ateneu”, din Bacău, a fost distinsă, în 26 mai 2025, cu prestigiosul Premiu UNITER pentru întreaga activitate – Critică și istorie teatrală, în cadrul Galei Premiilor Uniunii Teatrale din România, desfășurată, anul acesta, la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova. Tot în luna mai, a lansat, la Bookfest, cea de-a noua sa carte publicată, ”Gustul teatrului”, proaspăt apărută la Editura Junimea.
Carmen Mihalache este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, membră UNITER, membră a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru – Secția Română și colaboratoare permanentă a Revistei ”Teatru Azi”. Vocea sa critică, recunoscută la nivel național, este impregnată, dincolo de profesionalism, de o noblețe intelectuală remarcabilă.
”Mă interesează conflictualitatea doar în teatru, ca o condiție a genului dramatic”
Laura Huiban: – După cum îți spuneam și cu alte ocazii, cred că, dacă nu ai fi excelat în jurnalismul cultural, ai fi făcut o carieră excepțională în diplomație, pentru că stăpânești arta cuvântului și deții o rară inteligență emoțională. Cum ai dobândit aceste abilități și de ce ai simțit dorința să acționezi astfel? De ce atâta diplomație în scris și în acțiunile publice?
Carmen Mihalache: – Răspunsul meu este simplu, nu e nimic premeditat, nu e diplomație, pentru că nu urmăresc ceva anume, totul ținând de o structură interioară, de firea mea, de un anumit tip de sensibilitate. Evit situațiile încordate, conflictuale, pentru că simt un rău fizic în astfel de cazuri. Mă interesează conflictualitatea doar în teatru, ca o condiție a genului dramatic. În schimb, în viață, sunt tolerantă, am un acut simț al relativului și al ridicolului, și cred că esențiale omului îi sunt nuanțele. Sunt atrasă de oamenii care au delicatețe, politețea inimii, am afinități elective cu ei. Să spun o vorbă bună, să zâmbesc oamenilor, să am bunăvoință, în general, mi se par cele mai firești lucruri. Am nevoie de armonie, de echilibru, de lumină în viața mea, îmi este groază de urât, de vulgaritate, simt că-mi pierd aerul când îmi sar în față.
Iar în scris sunt întotdeauna atentă să nu rănesc, să nu jignesc personal artiștii, așa că-mi formulez observațiile și eventualele rezerve cu multă atenție, în stilul meu. Nu admit însă impostura, incultura, lipsa talentului, a ideilor, bădărănia, grandomania, și, când le constat, sunt destul de tranșantă în judecăți.
Sunt adepta unei critici afirmative, de susținere a valorii, o critică de acompaniament, așa cum o numea George Banu. Ceea ce nu exclude judecata de valoare, dimpotrivă, pentru ca ea este definitorie pentru statutul criticului.
– Senatul UNITER ți-a acordat în 26 mai 2025, în cadrul Galei Premiilor Uniunii Teatrale din România, Premiul pentru întreaga activitate – Critică și istorie teatrală. Când și cum a început totul? Cum s-a născut această pasiune pentru scris și pentru teatru?
– De foarte mult timp. Mergeam, în copilărie, cu părinții mei la teatru, destul de des. Am făcut apoi mereu parte din echipele școlare de teatru, am fost o pasionată recitatoare de poezie, am urmat și cursurile Școlii Populare de Artă, avându-l profesor pe Ion Ghelu Destelnica, un veritabil om de cultură, scriitor, și un excelent pedagog. Discutam mult cu el și mi-a spus că am un simț deosebit al analizei și o cultură apreciabilă pentru vârsta mea, așa că aș fi potrivită mai curând pentru critica de teatru. Am scris din perioada liceului în câteva reviste pentru elevi și apoi, să-mi formulez impresiile, să articulez câteva idei, opinii în scris a devenit un modus vivendi.
– Cum te-ai simțit acolo, la Gala UNITER, pe scena Teatrului Național „Marin Sorescu” Craiova, privind în ochi lumea teatrului românesc, din mijlocul unei mări de trandafiri roșii? Are lumea teatrului spini sau este catifelată ca o petală de trandafir?
– Scenografia era splendidă, absolut spectaculoasă și am fost foarte impresionată de toată atmosfera, una cu totul specială, cu mult glam. Înainte, mi-a dat telefon Bobi Pricop, regizorul Galei, și mi-a detaliat cum vor decurge lucrurile. Nu erau simple; trebuia să vină cineva să te conducă în culise, pe un anumit traseu, apoi să aștepți acolo, să intri în scenă, și după aceea să fii iar condus în sală, prin altă parte, și pe un alt rând, în fine, nu am fost chiar în largul meu, eram tensionată. Îmi trecuseră multe lucruri prin minte, dar mie nu-mi plac discursurile, în general, așa că am ales să spun ceva concentrat, actual, și care să reprezinte, concis, credința mea. Sigur că am avut emoții, s-au simțit în vocea mea.
Lumea teatrului este vie și extrem de diversă, nu lipsește nimic din ea. Este dură din interior, chiar crudă, pentru că aici concurența, rivalitățile profesionale, orgoliile, bătăliile de culise sunt nelipsite. Existența artiștilor scenei depinde foarte mult de șansă, așa că nimic nu este catifelat, ca o petală de trandafir, în această artă de echipă, dependentă de varii contextualități.
– Ce înseamnă acest Premiu UNITER pentru tine?
– Am primit vestea că mi s-a acordat acest premiu pe 18 februarie, de ziua mea, seara, și a fost cel mai frumos dar, m-am bucurat copilărește. Nu am urmărit niciodată să iau premii, dar acesta este chiar unul foarte prețios. Vine din partea breslei și nu este conferit de un juriu, ci de Senatul UNITER, urmând mai multe criterii, printre care și recomandările din partea unor teatre din țară. Premiile UNITER sunt foarte râvnite și ele înseamnă mult pentru cariera unui artist.
Cum multă lume a spus că-l merit pe deplin, nu vreau să contrazic pe nimeni și mă declar fericită că l-am primit. Este o recunoaștere a unei susținute activități profesionale, de câteva decenii, și asta-mi dă o stare de bine. Am și un trofeu superb, o lucrare în bronz a lui Ion Bitzan, „Carte salvată”. Lucește frumos pe un raft de bibliotecă, ținând vie amintirea momentului când am fost sărbătorită, dar este și un imbold, o datorie ca să-mi continui activitatea, fiindcă o pasiune, o vocație sunt pentru totdeauna.
”Criticul este un martor și un salvator al memoriei teatrului”
– Cum ai descrie, în câteva cuvinte, lumea teatrului, astăzi, din România? În ce fel este diferită față de momentul în care ai scris prima ta cronică de teatru? Și cum îi vezi sau îi speri viitorul?
– Este un moment bun al teatrului românesc, cu spectacole interesante, în diferite formule, în teatrele de stat, dar și în mișcarea independentă, și cu un remarcabil, îmbucurător aflux de public. Dar norocul meu a fost să prind marile spectacole ale teatrului românesc, din anii ’70-’80, cu cei mai importanți regizori ai acelor glorioase vremuri: Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Radu Penciulescu, David Esrig, Dinu Cernescu, Sanda Manu, Gheorghe Harag, Cătălina Buzoianu, Alexandru Tocilescu, am dat doar câteva nume. Atunci mi-am format gustul, pe capodopere ale artei spectacolului, și asta a contat foarte mult în parcursul meu profesional. Nu mi-au scăpat nici spectacolele unor regizori de primă mărime, care activează și acum, Silviu Purcărete, Mihai Măniuțiu, Alexandru Dabija, Gàbor Tompa, Victor Ioan Frunză Iar după ’90 s-a petrecut formidabila revenire a lui Andrei Șerban, genialul regizor, mereu surprinzător și tânăr! Și a mai fost șocul produs de Alexander Hausvater.
A venit și un nou val de regizori, Radu Afrim fiind cel mai original, inventiv, cu un univers foarte personal, dar mai sunt și alții foarte buni, așa încât am încredere în forța mereu reînnoită a teatrului, în seducția acestei arte milenare, și în rostul criticii de teatru, ca o necesară prelungire în reflecție a actului artistic. Criticul este important pentru această artă efemeră, a clipei, întrucât el este un martor și un salvator al memoriei teatrului.
– Ce le-ai spune oamenilor care te-ar ruga să le recomanzi „un spectacol bun”? Ce spectacol văzut recent te-a făcut să îți iubești meseria de critic de teatru? Din ce motiv?
– Am multe spectacole în memorie, și le prețuiesc pe cele care aduc noutate în viziunea regizorală și sunt organice, fiind împlinite în toate compartimentele. Profesia mi-o iubesc oricum, iar când văd vreun spectacol nereușit, nu scriu despre el, pentru că nu mă stimulează, nu mă inspiră în niciun fel. Nu mă mai simt obligată să fac critică de întâmpinare, acum prefer să-mi aleg subiectele, să scriu o cronică de carte de teatru, un eseu, de pildă.
Dar voi recomanda, totuși, două spectacole de la teatrul băcăuan, „Șoareci și oameni”, în regia lui Mădălin Hîncu, și „Leonce și Lena” al regizoarei Sânziana Stoican, am argumentat de ce în cronicile mele de după premiere.
– Cât de greu sau de necesar este să scrii adevărul, ca jurnalist cultural, într-o comunitate mică precum Bacăul, într-o comunitate egocentrică precum teatrul, în zilele noastre? Argumentează, te rog.
– Chestiunea cu adevărul este complicată și delicată, pentru că nu este unul absolut. Iar pentru mine nu este deloc simplu să fiu strict obiectivă (nici nu cred că există așa ceva) față de teatrul băcăuan, pentru că am și lucrat acolo, ca secretar literar, e drept, foarte puțin timp. Îi cunosc îndeaproape pe actori, mai ales pe cei din generațiile mai dinainte, și știu, în general, cât de vulnerabili sunt, cât de ușor îi poți răni cu o vorbă. Încerc să-mi fac însă profesia cu atenție la ton, la formulări, ca să nu produc mari „tulburări”. Sunt un critic empatic, nu unul „terorist”. Oricum, nu am validat niciodată prostul-gust, încropelile, producțiile întâmplătoare, submediocre.
– Cât de relevantă este, în opinia ta, o discuție despre eficiență financiară, când vorbim despre managementul cultural? Sau chiar, mai précis, despre managementul unei reviste de cultură precum ”Ateneu”, al cărei director ești. Este corect să punem focusul pe câștig financiar, când vorbim de cultură? Care este principalul câștig al unei comunități, care deține reviste culturale și instituții de cultură?
– Se știe că o revistă de cultură nu funcționează pe principiul rentabilității. Sunt unii care au alte păreri, slobozite, într-o veselie, pe rețelele de socializare, pentru că există libertatea cuvântului, dar pentru asta „păreriștii” respectivi ar trebui să aibă și competență în domeniu, gândire, discernământ. Am văzut reacții de-a dreptul grobiene vizavi de subiectul finanțării unei publicații culturale. Revistele despre care vorbim, mai cu seamă cele de mare tradiție, datând din secolul trecut, sau chiar mai dinainte, întemeiate de mari scriitori, critici, de personalități intelectuale de prim rang ale țării, au avut un rol hotărâtor în promovarea valorilor românești, în afirmarea identității naționale. Cultura este o forță comunitară deosebit de importantă, și finanțând cultura se asigură accesul populației la educație. Este un domeniu cheie, strategic, care trebuie susținut, protejat, apărat. Iar revista Ateneu este un brand cultural de valoare pentru Bacău, dar și la nivel național, fiind recunoscută ca atare de mari personalități, de oameni care contează cu adevărat în plan intelectual. Important este ca revista să-și păstreze identitatea, să-și continue rolul, misiunea, valorificând tradiții, promovând noi talente, cultura vie, în toate manifestările ei actuale, încurajând creativitatea, și sunt convinsă că așa va fi, pentru că este o revistă de patrimoniu, care are și a făcut istorie.
Nici nu-mi pot imagina pe cineva care să nu cunoască și să nu înțeleagă care este câștigul spiritual al unei comunități în care există instituții culturale prestigioase.
– În luna mai, ai lansat la Bookfest cea mai nouă carte a ta, ”Gustul teatrului”, apărută la Editura Junimea. Care este povestea acestei cărți? Ce gust are teatrul pentru Carmen Mihalache?
– Desigur, este vorba despre gustul estetic, despre pasiunea pentru teatru, din care mi-am făcut o profesie. În accepția mea, gustul este o plăcere care cunoaște. Iar gustul artistic se învață, se cere cultivat, educat, se discută și se rafinează prin frecventarea teatrelor, concertelor, galeriilor de artă, muzeelor, prin vizionarea filmelor de artă, prin lectură etc. Am vrut să apară la prestigioasa Editură „Junimea”, acest volum, unde am publicat și „Teatru la filtru”. Noua mea carte (a noua, ca să fac un joc de cuvinte) are un substanțial capitol intitulat „Teatrul din cărți”, un jurnal de lecturi. Sunt, așadar, cărți „gata citite”, glumesc, desigur. Dar spun și un adevăr, pentru că nu este un gen foarte citit, dar eu chiar îmi ocup mult timp cu astfel de lecturi, în virtutea profesiei mele. Și mi-am zis că poate n-ar fi rău, ba chiar util, să adun între două coperte astfel de cronici, pentru că au apărut multe studii, eseuri, cercetări teatrale interesante, jurnale, mărturii, o nouă dramaturgie. Apropo de copertă, pe ea este reprodusă o lucrare a pictorului Mihai Chiuaru, din seria „Arhetip”. Este un măr, cu o nuanță de maro auriu, și cu o fantă cu doi ochi. Am ales-o gândindu-mă la simbolistica mărului, una complexă: simbol al ispitei cunoașterii, al tentației, frumuseții, prosperității, iar ochii din mijloc m-au dus cu gândul la sensurile cuvântului teatru ‒ a privi, a asista, loc de desfășurare a spectacolului. Un fruct gustos, o idee ludică, implicând degustări teatrale savuroase, asta mi-am dorit.
– De ce ai dedicat cea de-a doua parte a cărții Teatrului „Matei Vișniec” din Suceava?
– Am motivat acest lucru prin chiar titlul secțiunii Teatrul „Matei Vișniec” din Suceava, un teatru tânăr, cu vocația performanței, pentru că, în decurs de puțini ani (a sărbătorit acum zece ani de la înființare) a participat la festivaluri importante, a fost la Avignon, în primul rând, unde a susținut 36 de reprezentații, în Georgia, Armenia, Republica Moldova, Coreea de Sud și a fost invitat, de trei ori, la Festivalul Național de Teatru. Cu spectacole foarte bune, pe care le-am văzut și despre care am scris. Performanțe, așadar, pe care teatre care funcționează de mulți ani, nu le-au atins. Și pentru că micul colectiv de acolo a creat un vibrant nod de energie, atrăgând un numeros și entuziast public, pe care și l-a fidelizat, devenind și o atracție pentru turismul cultural. Mi-am lansat cartea (joi, pe 6 iunie) la Festivalul care a avut loc recent la Suceava, și a fost foarte bine primită, fiind prezentată de Angela Zarojanu, directoarea teatrului, și de scriitoarea Doina Cernica, ale cărei calde cuvinte m-au copleșit.
”Am fost dintotdeauna conștientă de mine însămi”
– Când ți-ai dat prima data seama că ești Carmen Mihalache? Când și cum ți-ai descoperit identitatea, ca femeie, ca scriitoare, ca manager cultural?
– Am fost dintotdeauna conștientă de mine însămi, cu o personalitate definită foarte devreme, din ceea ce îmi povesteau părinții, bunicii. Mi-am urmat pasiunile, nu mi-am trădat idealurile, și acum le păstrez, chiar dacă mi se spune deseori că am naivități, de care unii chiar au profitat, pentru că mie nici nu-mi trec prin minte anumite lucruri. Mă interesează binele și frumosul, visez cu ochii deschiși la ele, admir oamenii cu mintea deschisă, bunăvoința, generozitatea și tot ce este neconvențional, inventiv, original, cu farmec, cu umor. Cer mult de la mine, sunt foarte autocritică, dar mă tratez. Mă obosesc lucrurile banale, repetitive, chestiile formale. Nu prea stau bine cu simțul practic, sunt cam aeriană uneori, visătoare, căutându-mi refugii în imaginație. Îmi fac reproșuri pentru asta, dar degeaba, repet mereu aceleași greșeli, nu sunt prudentă. Mai intră și alte ingrediente în identitatea mea (de pildă, o sensibilitate care-mi joacă și feste, fiindcă mă consum deseori și pentru ce nu merită), dar nu am să le spun chiar pe toate.
– Care sunt regulile și principiile de la care nu te-ai abătut niciodată, pentru a fi în echilibru cu tine și pentru a rămâne ”Carmen Mihalache”?
– Nu am reguli, nu-mi plac, iar principiile sunt clare: să nu fac rău nimănui, să-mi păstrez demnitatea, cu orice preț, să mă dăruiesc pentru cauze frumoase, să continui să cred în rațiune și în noblețea spiritului.
”Cred că lumea a luat-o razna. E un val de neobarbarie, de care îmi este teamă”
– În ce direcție se schimbă lumea, Carmen? Ce gândești și ce simți în legătură cu aceste schimbări?
– Cred că lumea a luat-o razna și doar pasiunile și refugiile mele îmi asigură un mic echilibru, destul de instabil și de fragil, pe măsură ce văd și aud atâtea lucruri deprimante, mizerabile, josnice, atâtea inepții și absurdități. E un val de neobarbarie, de care îmi este teamă. Mă străduiesc să nu-mi pierd cumpătul însă, și la asta mă ajută faptul că am mereu ceva de lucrat, că sunt activă.
– Ce îți dorești de la Bacăul cultural, pentru 2026?
– Aș vrea ca măcar să-și continue proiectele, manifestările, festivalurile cunoscute, consacrate, dacă nu să și inventeze altele noi. Să nu aud de fonduri tăiate, de subfinanțări, pentru că niciun act de calitate artistică nu se face din sărăcie, un cuvânt care mă îngheață. Cultura este o investiție pe termen lung, extrem de importantă, și aici calculele meschine, îngustimea spirituală, lipsa de viziune pot avea cele mai nefaste urmări.
