A fost săptămâna asta Ziua Internaţională pentru eliminarea violenţei împotriva femeii (25 noiembrie), şi m-am gândit la cât este de inumană o astfel de realitate, din păcate atât de răspândită la noi – violenţa. Care se năpusteşte cu o forţă oarbă, animalică, asupra unei fiinţe mai slabe, femeie, copil. Violenţa domestică este unul dintre cele mai îngrozitor de triste lucruri care se petrec în deloc liniştitul nostru spaţiu mioritic, unde sunt raportate zilnic cam 100 de astfel de cazuri. O grozăvie! Deşi ştiu multe despre cruzimea de neîntrecut a oamenilor, am citit despre o mulţime de orori făcute de ei, am învăţat la istorie, etc., niciodată nu am acceptat ceea ce se numeşte violenţă domestică, părându-mi-se absurdă. Pentru că ea presupune existenţa unui cuplu, iar eu nu pot concepe decât unul liber consimţit, întemeiat pe dragoste, încredere, pe sentimente de preţuire reciprocă, pe sprijin, suport moral.
Ştiu că sunt idealistă şi că, în realitate, lucrurile sunt mult mai complicate. Aşa cum şi violenţa se manifestă în mai multe feluri. Ea este fizică, sexuală, psihică. Sunt şi tipuri de hărţuire, de abuzuri emoţionale, în fine, există chinuri, torturi pe o scară infinită, inventate de oameni. Dar cel mai greu pentru o femeie este să accepte că bărbatul pe care-l iubeşte nu este un om bun, şi de aceea ea se poate complace mult timp într-o situaţie dureroasă şi umilitoare. Nu recunoaşte adevărul, nu-l acceptă nici faţă de ea însăşi, nici faţă de alţii. Intervin ruşinea, teama, astfel explicându-se de ce sunt atât de puţine cazurile în care se strigă după ajutor, se face apel la lege, la cea pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, care a fost îmbunătăţită anul trecut. Îţi trebuie mult curaj ca să recunoşti că te-ai transformat într-o persoană care nu se mai respectă, suportând interminabile abuzuri. Cunosc femei a căror viaţă conjugală este un infern, dar ele continuă să trăiască în acel mediu toxic, otrăvit de ură, neîncredere, gelozie, repulsie, sete de răzbunare, în fine, un amestec terifiant, exploziv în orice clipă. Multe sunt prizoniere ale unor concepţii despre familia tradiţională, în care nici nu putea fi vorba despre divorţ.
Şi îndură, înghit multe nedreptăţi şi mizerii, pierzându-şi orice urmă de demnitate. Deşi există soluţia civilizată a divorţului, care nu este deloc o nenorocire, dimpotrivă, el poate fi eliberator, deschizându-ţi alte căi, descătuşându-ţi alte energii. Nu mi-e străin faptul că statutul de femeie divorţată nu este simplu într-o societate patriarhală, cum este cea românească, departe încă de standardele moderne, occidentale. Şi chiar l-am auzit odată pe un critic literar, om inteligent, cu o cultură autentică (aşa se vedea în scrisul său), dar ale cărui concepţii de viaţă rămăseseră într-un secol trecut, zicând că o femeie divorţată este o „paria” în societate. O stupiditate enormă, desigur! Dar, doar aşa îmi explic de ce multe femei nu au curaj şi rămân încarcerate într-o căsnicie unde totul este mortificat demult. Unde, nişte bărbaţi care pozează în familişti nu sunt decât nişte soţi şi taţi absenţi, singura lor preocupare majoră fiind augusta lor persoană.
