Imaginea surprinsă în iarna anului 2012, pe Bulevardul Unirii din Bacău, pare astăzi aproape ireală. Zăpadă multă, troiene pe marginea drumului, mașini înaintând cu greu, oameni îmbrăcați gros și un oraș care, deși incomodat, trăia iarna în toată puterea ei. Era una dintre acele ierni adevărate, în care frigul mușca din obraji, iar zăpada nu era un simplu decor, ci o prezență constantă.
În 2012, România era „sătulă de zăpadă”. Ninsese mult, repetat, iar iarna părea că nu mai vrea să plece. Drumurile se curățau greu, traficul era îngreunat, iar autoritățile erau permanent sub presiune. Cu toate acestea, orașul avea un aer aparte: alb, apăsat, tăcut pe alocuri, dar viu. Bacăul arăta ca un oraș de iarnă în adevăratul sens al cuvântului.
Privind fotografia, recunoști nu doar locul, ci și o stare. Clădirile de pe bulevard, mașinile acoperite de zăpadă, trotuarele îngustate de nămeți și cerul plumburiu spun povestea unei ierni care nu cerea voie să se facă simțită. Era frig, era greu, dar era… iarnă.
Contrastul cu prezentul este izbitor. Anul acesta, iarna a trecut aproape pe nesimțite. N-a nins cu adevărat, au căzut doar câțiva fulgi „obosiți”, care s-au topit înainte să apuce să lase urme. Fără zăpadă, fără troiene, fără acel sentiment familiar că orașul intră într-un alt ritm.
Fotografia din 2012 nu este doar o imagine cu zăpadă. Este o amintire a unor vremuri în care anotimpurile aveau personalitate, iar iarna nu era doar o mențiune în calendar. Este o mărturie a felului în care arăta Bacăul atunci: imperfect, înzăpezit, uneori incomod, dar autentic.
Poate că ne-am plâns atunci de prea multă zăpadă. Astăzi, însă, privind în urmă, nu putem să nu ne întrebăm: când a fost ultima dată când Bacăul a mai trăit o iarnă adevărată?
