Dacă și-a imaginat cineva că tema florilor în pictură a fost epuizată, se înșală. Și dacă unii consideră că a picta flori reprezintă un gest artistic facil pentru că lucrarea finită dobândește mai curând conotații comerciale decât artistice, iarăși poate comite o eroare. E suficient să privim cele mai recente picturi semnate de Carmen Poenaru și prezentate la Bacău, în cadrul expoziției „Shalimar – Grădina iubirii” ca să scăpăm de prejudecățile „postmoderne” și „contemporane” legate de subiectul florilor în artele vizuale. În treacăt fie spus, nu există, oricum, subiecte „epuizate” în artă, așa cum nu există nimic care să nu fi fost reprezentat.
În măsura în care nu mai există noutate în artă, în aceeași măsură artistul autentic, prin trăirea și viziunea lui, care sunt unice și irepetabile, adaugă o valoare particulară suplimentară culturii din care face parte și reușește să alunge falsa impresie că lumea vizibilă nu mai poate inspira sau insufla nimic nou nici artistului, nici privitorului. Oricare lucrare de artă născută dintr-o trăire adevărată și desăvârșită prin măiestria creatorului ei poate reinventa orice subiect și-i poate conferi valențe noi și nebănuite.
Carmen Poenaru descoperă universul vegetal în plenitudinea frumuseții, prospețimii, culorilor, formelor și tainelor lui prin intermediul incursiunilor sale în Orientul Îndepărtat, unde a avut privilegiul să zăbovească suficientă vreme pentru a depăși condiția de turist și a urca mai sus, pe treapta înțelegerii și asimilării unei culturi atât de complexe și de fundamental diferite de cea europeană.
Rezidențele la New Delhi, lucrul într-o lume pe care artista o definește ca fiind cea a culorilor, prin excelență, întâlnirea cu monumentele-simbol ale Indiei și Pakistanului au insuflat picturii sale ceva apropiat de revelație și de dorința atingerii universului invizibil, prin intermediul celui vizibil. Astfel ar putea fi comprimată într-o frază trăirea pe care o transmit aceste lucrări, al căror subiect exclusiv îl reprezintă florile, fie că e vorba despre natură statică, fie că e vorba despre peisaj sau despre fragmente de peisaj. Undeva, la mare distanță de noi, pe continentul asiatic, în Kashmir sau Delhi (India) și Lahore (Pakistan) există niște grădini fabuloase, numite Shalimar, creații ale geniului omenesc din veacul al XVII-lea, capodopere de arhitectură peisageră orientală, ce s-au inspirat unele din altele. Grădinile Shalimar din Lahore, un fel de „copie” după cele cu același nume din Kashmir, sunt opera împăratului Shah Jahan Mugal. În sanscrită „Shalimar” înseamnă „Templul iubirii”.
Carmen Poenaru a avut ocazia să viziteze și să contemple această oază de pace, bucurie și frumusețe pură, să se pătrundă de miresmele florilor, arborilor și arbuștilor exotici din grădinile orientale Shalimar, cele care celebrează iubirea și bucuria pentru darurile vieții dar care, totodată, sugerează, la fel ca în toate marile credințe ale lumii, că frumusețea terestră, perisabilă, e doar o pregustare a celei celeste, nemuritoare. Grădinile Shalimar, la fel ca și celebrul parfum alcătuit din esențe orientale, cu același nume, creat de Casa Guerlain, reprezintă sursele de inspirație sau mai bine zis, punctul de pornire al celor mai recente lucrări semnate Carmen Poenaru. La fel ca și parfumul Shalimar, cel ce combină savant aromele grădinilor indiene, pictura lui 5 Carmen Poenaru mixează culori și forme esențializate, dar mai ales trăiri încercate „la fața locului”, purtându-și privitorul într-un spațiu spiritualizat, în care materia îți pierde din consistență și grosime, se „subțiază”, se rarefiază și se impune privirii prin încercare de a sugera Duhul care-i dă formă, culoare și viață. Expresia plastică rezultată se impune, astfel, nu doar vizual, ci și olfactiv, pentru că artista și-a dorit să sugereze nu doar formele și culorile florilor, ci și parfumurile lor diafane.
Cu toate acestea, artista nu transpune pe pânză imagini desprinse din Grădinile Shalimar, trecându-le prin filtrul viziunii și al sensibilității proprii. Nu pictează peisaj, ci mai degrabă dă expresie picturală unui peisaj interior, născut din trăirea profundă încercată în acel univers floral fabulos, pentru că floarea reprezintă pentru pictoriță forma cea mai delicată și mai dematerializată a Creației. Prin finețea și puțina lui materialitate, prin lumina pe care o captează și apoi o redă simțirii, ca mireasmă și culoare, orice element vegetal te duce mai aproape de transcendență. Astfel, Carmen Poenaru, intuind că ceea ce simțurile percep aici reprezintă o cantitate infinitezimală din ceea ce se află în universul invizibil, reușește performața artiștilor atinși de aripa harului de a te trimite, mijlocind prin imaginea creată pe pânză, de la ceea ce se vede, la ceea ce nu poate fi văzut, la lumea de dincolo de lume, cea veșnică.
Odată, pe când lucra un cal din lemn, sculptorul Alexandru Grosu îmi spunea că el nu cioplește un cal ci „despre un cal”. Parafrazând, aș spune că, asemenea lui, Carmen Poenaru nu pictează flori ci „despre flori” ca mesageri ai lumii eterne pe care spiritualitatea orientală o cunoaște și o exaltă prin însăși credința că lumea de aici, cea vizibilă e „maya”, adică doar o iluzie.
Carmen Poenaru alcătuiește aceste compoziții, ce au florile și universul vegetal doar ca pretext pentru contemplație și bucurie în fața miracolului Creației, cu o măiestrie dobândită prin lucru îndelungat și experiență. Reprezentările ei se îndepărtează voit de naturalism, sintetizează și purifică formele, refuză perspectiva și iluzia tridimensionalității, așa cum și ariștii iconari procedează când reprezintă ori sugerează peisaje în arta lor, tocmai pentru a sublinia inconsistența lumii vizibile și a pune în valoare ideea că ceea ce este sortit veșniciei nu se află aici.
Mai mult, paleta artistei încântă ochiul și îndeamnă la reverie. Tonurile diafane de albastru și de verde, cele de mov și lila, griurile colorate, degradeurile și transparențele subtile prezente în pânzele ei contribuie la amplificarea sentimentului de bucurie încercat de pictoriță și transmis privitorului cu generozitate.
Carmen Poenaru și-a dorit și a reușit, lucrând cu pasiune, să conferă existență artistică unei experiențe personale, artistice și ontologice, trăite în Orientul Îndepărtat, leagăn al civilizației și sursă inepuizabilă de idei, imagini și revelații. Și chiar dacă florile nu sunt un subiect pecare să-l abordeze frecvent în arta ei, seria care alcătuiește această expoziție este atât de convingătoare încât nu-ți poți reprima sentimentul că, pentru un interval limitat de timp, cel în care tema și-a aflat forma artistică, parcă doar florile ar mai fi rămas pe lume.
Luiza BARCAN Istoric și critic de artă
Carmen Poenaru este un colorist de excepție. Pictura ei, explozivă și plină de muzicalitate, este un rezervor de bucurie și optimism. Energiile cromatice, dinamica formelor într-o continuă mișcare, puritatea nuanțelor și strălucirea culorilor, lumina care dăinuiește așezată într-un echilibru armonic, toate aceste elemente conferă compozițiilor forță și expresivitate.
Artista este un colorist autentic, care gestionează un instrumentar cromatic extrem de amplu cu abilitatea unei soprane, pe note înalte, pline de muzicalitate, admirabil orchestrate.
Carmen Poenaru este spontană, imprevizibilă și ingenioasă în construcțiile și alăturările sale cromatice și pare că se joacă cu formele și culorile.
Ea se simte în largul său fie că se situează în zona limbajului abstract, fie că, prelucrând cu abilitate motivul, dă ingenioase interpretări realului.
Forța și substanța creației sale constă în sinceritatea, trăirea profundă cu care abordează fiecare semn ,fiecare gest, fiecare tușă…
Prin creația ei, Carmen Poenaru reușește să transmită privitorului emoții… în stare pură.
Gheorghe Dican
