Nu mai am de mult iluzii legate de comportamentul oamenilor, mai precis de cum ar trebui să fie acesta când nu este vorba despre indivizi comuni. Ştiam despre artişti că sunt un gen iritabil, dar ceea ce am văzut şi auzit în decursul anilor, trăind în acest mediu, a depăşit orice imaginaţie, în cele mai sumbre părţi ale acesteia.
Certurile şi scandalurile dintre scriitorii, mai ales, sunt teribile, pentru că ei deţin puterea cuvântului şi ştiu cum să-i slobozească tăriile şi otrăvurile. Unii se bucură, jubilează când e rost de vreo daraveră, de vreun pocinog, şi se agită, se bagă în tărăboi. Pe mine mă mâhnesc însă manifestările astea războinice, revărsarea de invidie, ranchiune, de ură viscerală. Urâtul, agresivitatea, violenţa de limbaj îmi fac rău şi, de regulă, evit situaţiile conflictuale. Asta nu înseamnă însă pasivitate, lipsă de reacţie. Dar eu cred că totul se poate rezolva civilizat, prin dialog.
Mai ales când este vorba despre nişte oameni cu pretenţii de intelectuali, ba mai mult, de creatori de valori spirituale. Idealismul meu se dovedeşte a fi, a nu ştiu câta oară, păgubos, fiind mereu contrazis de realitate, pentru că văd acum, în toiul unor scandaluri imense de corupţie, că acuze extrem de grave au ajuns şi în curtea scriitorimii române. Şi e păcat că se întâmplă aşa ceva, pentru că altceva aşteptăm de la scriitori. Ce să faci însă când printre ei sunt destui suferinzi de caracter urât, mai precis de lipsa acestuia, cum se spune în mod curent. Şi mai trist este când unii au „talent cu polonicul şi caracter cu linguriţa” (formula, atât de expresivă îi aparţine lui Nicolae Manolescu, ţinta unor virulente atacuri în zilele acestea, în scandalul imens stârnit de acordarea Premiului Naţional Mihai Eminescu- Opera Omnia).
Nu mă interesează luptele intestine din Uniunea Scriitorilor, nu cunosc multe fapte şi, cu atât mai puţin, dedesubturi, eu făcând parte din altă uniune de creaţie (care, deşi e teatrală, parcă nu colcăie de atâtea conflicte deschise). Dar cred că este dezonorant pentru o breaslă de o asemenea importanţă (cel puţin simbolică) ca în ograda ei să se întâmple astfel de lucruri mizere.
Confruntările de orgolii, lupta pentru putere, pentru privilegii, ca şi cearta dintre bătrâni şi tineri sunt vechi de când lumea, şi nu vor dispărea niciodată. Poate că ar fi mai bine ca scriitorii să nu se mai războiască între ei, pentru că şi aşa, prea sunt multe războaie în lumea asta. Şi să scrie mai multă literatură de bună calitate, şi care să îmbărbăteze oamenii, să le dea încredere, să le insufle curaj, pentru că vremurile sunt sumbre, ameninţătoare.
E doar o părere, desigur. Aşa cred eu, în naivitatea mea bine conservată (în mod programatic, desigur). Tot aşa după cum am convingerea că pentru cititori, pentru iubitorii de literatură, contează şi ceea ce ştiu despre felul de a fi al scriitorilor, despre omenescul lor. Iar mulţi se aşteaptă ca un scriitor de valoare să fie şi un model uman, un reper moral. Ceea ce nu ar fi rău deloc, ba dimpotrivă.
