Vinerea e ziua care-mi place, pentru mine vinerea e dulce (nu joia, ca într-un cunoscut roman a lui J. Steinbeck), pentru ca mi se pare ca pot sa fac o multime de lucruri pâna sa vina iarasi luni. Iar lunea e mereu antipatica, si nu-mi reuseste mai nimic. Vinerea trecuta chiar a fost una speciala, pentru ca am vazut un spectacol interesant, un melanj de genuri care era foarte expresiv. Era dans, stand- up comedy si muzica lautareasca, într-un tot armonios.
Ei, da despre „Saraiman” este vorba, spectacol prezentat la Teatrul Bacovia, si facând parte din programul de dans contemporan de la Centrul de Cultura George Apostu, mai precis din proiectul numit „E-Motional: re-thinking dance”. Stiam câte ceva despre spectacolul de la Teatrul Odeon (un captivant mix de dans contemporan, stand-up comedy si muzica lautareasca), si eram curioasa si dornica sa-l revad pe Razvan Mazilu, findca m-au încântat întotdeauna spectacolele sale sau cele în care aparea doar, si ma gândesc la fascinantul „Portret al lui Dorian Gray”, unde a colaborat, în cel mai fericit chip, cu regizorul Dragos Galgotiu. Mi-am amintit, cu acest prilej, ca Razvan Mazilu a declarat, în mai multe rânduri, ca-l atrag noile experiente, senzatiile noi pe care le poate încerca prin dans. Dans în care vede o cale de evadare din cotidianul vulgar, o forma de spiritualizare prin care se poate ajunge la Frumusete.
Un lucru e cert, mai spune artistul: pe scena îmi place sa seduc. Neîndoielnic, a reusit asta în toate spectacolele sale, si te-ai astepta sa auzi ca se bucura de succesul sau. Dar, nu, Razvan Mazilu, ca orice natura autentica de artist, nu cunoaste starea de multumire, fiind bântuit de întrebari nelinistitoare si de câte un gând care-i da frisoane. Un gând rece, pe care ai vrea sa-l alungi repede, dupa cum marturiseste dansatorul, aducând cu el senzatia ratarii unor evenimente din viata mea, a noastra, a celor care am ales sa traim în România.
Despre un specific românesc, atât de bine cunoscut, despre lasa-ma sa te las, bascalie, descurcareala, haz de necaz, râsu’-plânsu’, stropit din belsug cu bere, în fumul gratarelor cu mititei, despre harababura acestei nesfârsite perioade de tranzitie etc., etc. vorbesc si textele lui Dan Badea, care are un umor inteligent, stenic, cu doar câteva, atent cântarite, alunecari mai deocheate. Actorul, un experimentat reprezentant al genului stand- up comedy, a intrat într-un sustinut dialog scenic cu dansatorul Razvan Mazilu, si, foarte empatic fiind, a cucerit publicul. E o adevarata delectare sa-l vezi dansând pe artist, sa-i urmaresti miscarile energice, ritmul sacadat sau unduirile feline, sa-i urmaresti expresia fetei, privirea, întreaga plastica a unui corp care transmite stari (bucurie, tristete, vulnerabilitate, singuratate, spaime, neîmpliniri, zbucium), emotii.
Mazilu dansând, tandru sau pasional, sensibil, senzual, cu un tors de femeie, o jumatate de manechin de plastic, deschizând o valiza plina cu trandafiri, pe care-i împrastie pe scena, sunt imagini puternice, extrem de sugestive, care-ti ramân în memorie. Totul se petrece pe cântecele Romicai Puceanu, cu refrenul acela enigmatic, sunând ca o incantatie, Saraiman si Saraiman, cu patima, cu dulceata amara a tânguirilor: aa aaaa, aa, aaaa… Dar ce frumos, si ce trist suna versurile din Omul bun n-are noroc sau din Trece timpu ca nebunu’, si ma trec si eu. Iar eu, de vreo saptamâna, tot fredonez Saraiman si Saraiman, si nu-mi trece. Asta pâna când nu ma seduce altceva.
