Ţin minte că una dintre cele mai frumoase vacanţe de vară (aşa îmi numesc eu concediile, pentru că sentimentul de vacanţă e cel mai important pentru mine) din anii trecuţi a fost cea petrecută în compania unei cărţi fascinante, pline de exotism, de personaje şi de întâmplări senzaţionale. Era Cvartetul Alexandriei de Lawrence Durrell, o tetralogie în strălucita traducere a Antoanetei Ralian. Am citit, de-a lungul timpului, şi alte capodopere din literatura engleză şi americană în versiune română, datorată acestei mari traducătoare, dar multă vreme nu am ştiut mai nimic despre ea. Am descoperit-o târziu, ca personalitate complexă şi seducătoare, graţie unei foarte vii şi ataşante cărţi de dialog, intitulată Toamna decanei. Autor este Radu Paraschivescu, el însuşi un foarte bun traducător şi om cu un special simţ al umorului, manifestat din plin în originalele sale fiziologii moderne, actuale, de tipul Ghidul nesimţitului, Fie-ne tranziţia uşoară – perle româneşti, Maimuţa carpatină, Două mături stau de vorbă – scene româneşti. Îmi place ironia lui senină, neresentimentară, lipsa de porniri vindicative, în fine, am văzut şi că împărtăşim aceeaşi preferinţă pentru Monica Bellucci (italianca e de-o frumuseţe şi o feminitate răvăşitoare!), pe care Radu Paraschivescu o socoteşte „femeia arhetipală”. Şi în minunatele convorbiri cu Antoaneta Ralian scriitorul s-a lăsat cucerit de o femeie, una extraordinară, e adevărat, dar ajunsă la venerabila vârstă de 86 de ani. La care îşi conservase intacte toate darurile ce i-au fost hărăzite de soartă. Înmulţite, de fapt, pentru că a adăugat setei de cultură talentul, frumuseţii, delicateţea inimii, iar inteligenţei, generozitate şi înţelepciune. Antoaneta Ralian era originară din Roman, iar amintirile ei legate de orăşelul copilăriei şi adolescenţei, au un farmec aparte. Îşi amintea cu nostalgie Grădina Mare, unde fanfara militară cânta nemuritoarele valsuri ale lui Strauss. „Erau nişte alei frumoase acolo, cu copaci bătrâni, care toamna se îmbrăcau într-un galben electric”. Nu uitase nici magazinul de cristaluri a domnului Blecher (tatăl scriitorului Max Blecher), care-i plăcea la nebunie, pentru că „la ora asfinţitului, soarele se răsfrângea în zecile de pahare şi sticle şi se năşteau incredibile curcubeie între ele”. Dar cele mai mişcătoare amintiri ale Antoanetei Ralian erau cele privitoare la primii fiori ai dragostei. Spunea că, în ciuda rigorilor acelor vremuri, tot exista dragoste, iubiri ascunse, împărtăşite sau nefericite. Atunci, dragostea avea mister, pe care acum, din păcate, l-a pierdut. Dragostea avea un ceremonial, mici gesturi frumoase şi grăitoare, un tulburător nu ştiu ce, o complicitate delicioasă. Nu era grăbită, cum e acum, şi lipsită de imaginaţie, nu era cu sms-uri, cu ieşiri la mall, etc. Doamna Antoaneta Ralian se declara (chiar la „vârsta ei matusalemică”) o romantică anti-romantică, mărturisind că-i plac romanele şi filmele de dragoste, nu însă şi cele siropoase, fiindcă dispreţuieşte melodrama.
Credea că iubirea ţine de partea cea mai intimă a vieţii, cea mai personală, şi preţuia mult tandreţea. Însă dragostea din zilele noastre i se părea mai curând o chestiune de cerere şi ofertă, amplu mediatizată, iar despre bărbaţii spune că şi-au piedut orgoliul de cuceritori, acum nefăcând altceva decât să aleagă din ceea ce li se oferă pe tavă. Cumplit de banal, nu-i aşa?
Bărbaţii şi-au pierdut orgoliul de cuceritori
