Pe la începutul secolului trecut, Nicolae Iorga a luat țara la pas. Țara – atât cât era: Moldova, Muntenia și Dobrogea. Trei luni a călătorit, a dormit pe unde a putut și a mâncat ce a avut la îndemână ca să documenteze cartea «Sate și mănăstiri din România». După 35 de ani, se apucă și scrie o completare: «România cum era până la 1918», în care istorisește drumul bătut pentru a scrie prima carte și cum arăta țară înainte de Unire.

Iorga poposește și prin Bacău, localitate despre care nu găsește cuvinte prea plăcute pentru a o descrie. Găsește șoselele nemăturate, gardurile nevopsite, cu scânduri lipsă și aplecate de vreme, copaci neîngrijiți care răsar la întâmplare dintre bălării și nici o floare, alta decât cele sălbatice ascunse de buruieni.

Casele le găsește urâte, “icoane de sărăcie și lene, de lungă lăsare în voia întîmplării”. O casă boierească mai veche are acoperișul spart și “orbitele fereștilor goale”.

“Deci, aici, în Bacău, boierimea localnică, mahalagiii hărțăgoși cari au făcut să se nască, vorba «ți-ai găsit Bacăul», aceștia s-au dus să întâlnească în mormântul istoriei pe vlădicii papistași și pe voievozii Moldovei ; nici o silință omenească nu-i mai poate întoarce”, scrie Iorga. Istoricul concluzionează că viața locală a fost sfărâmată, cei care doresc viață de oraș căutând cluburi, teatre, saloane, biblioteci care pot fi găsite la București sau în orașele Franței ori Germaniei.

Cu ironie, Iorga face într-o frază fotografia orașului: “Dar Bacăul fără boieri e capitala unui județ. Administrația complicată a timpurilor nouă a creat deci pentru nevoile ei un minuscul palat administrativ, cu împrejurimile curate și înverzite – un bust al lui Kogălniceanu apare pe piață, precum unul al lui Alecsandri se zărește în puțin cercetata «grădina publică» – o primărie, care răspândește mirosul igienic al acidului fenic și ascunde o bibliotecă dăruită de un beizadea Sturdza, pe care n-o întrebuințează, se înțelege, nimeni, și cam atât.”

În Bacău sunt și foarte mulți evrei, Iorga scrie și despre ei, motiv pentru care ediția cărții din 1972 este bine cenzurată, puncte de suspensie marcând locurile din care lipsește textul. Un text foarte interesant, după cum se arată în ediția din 1940 care circulă fotografiată pe Internet dar despre care nu putem vorbi ca să nu riscăm pușcăria. Pentru că în anul 2020 avem chestiuni istorice clarificate nu de studii, ci de Codul Penal.



PUBLICITATE