Cum februarie a fost declarată „luna iubirii”, avem parte de reclame la multe cărţi cu romanţuri, exagerându-li-se meritele literare, şi de puzderie de filme siropoase. Dar cu iubirea lucrurile nu sunt deloc simple. Şi nu mă gândesc la cea creştină, care e absolută şi necondiţionată. Mă gândesc la felul în care este văzut şi înţeles cuplul în vremurile noastre, marcate de „noua dezordine amoroasă”, expresia regăsindu-se în titlul unui eseu aparţinând unui tandem auctorial, Pascal Bruckner şi Alain Finkielkraut. Se scrie mult pe această temă, a cuplului, şi sunt tot felul de idei puse în dezbatere. Recent, am văzut alte două cărţi nou apărute: „Căsnicia pe roate sau pe butuci?”şi „Mindfulness în relaţia de cuplu”.
De regulă, se recunoaşte faptul că modelul tradiţional al familiei întemeiate de un bărbat şi de o femeie, rămâne încă cel mai puternic. Acest lucru este afirmat şi de un autor american, a cărui lucrare se numeşte „Împreună în două case”, unde este analizat un nou trend în materie de convieţuire, de relaţii umane. De fapt, este vorba despre un fenomen social, un model îmbrăţişat de tot mai mulţi tineri, în special, din Franţa, Anglia, Suedia, Norvegia, Statele Unite. Ca de obicei, nimic nou sub soare, pentru că au existat, de-a lungul timpului, multe cupluri celebre care au adoptat această formulă: să aibă fiecare casa lui şi să trăiască liber, fără oficializarea relaţiei, fără hârtii şi încorsetări juridice.
În virtutea doar a ceea ce-i unea pe cei doi, dragoste, preocupări, pasiuni comune, acelaşi fel de a vedea lucrurile, aceeaşi filosofie de viaţă, etc. Astfel de cupluri atipice au fost George Sand şi Chopin, Jean Paul Sartre şi Simone de Beauvoir, Woody Allen şi Mia Farow. Nici lui Hemingway nu i-a displăcut acest fel de viaţă, specific firilor boeme, artiştilor, în primul rând. Dar modelul s-a extins şi în afara zonei artistice, unde convenţiile sociale au fost dintotdeauna sfidate. Acum sunt mulţi tineri care aleg să-şi păstreze independenţa, să locuiască separat, chiar dacă au un partener de viaţă constant şi pe care-l iubesc cu adevărat, împărtăşind aceleaşi convingeri. LAT-ul, prescurtarea de la living apart together, câştigă teren şi adepţi în mod rapid, deşi psihologii tradiţionalişti nu-l încurajează, ei susţinând, în continuare, că baza societăţii o constituie familia, că doi oameni care sunt angajaţi într-o relaţie de cuplu trebuie să-şi asume responsabilităţi tot împreună. Desigur, orice mod de trai are avantaje şi dezavantaje, părţi profitabile şi inconveniente. Normal mi se pare ca fiecare să-şi aleagă stilul de viaţă din proprie voinţă şi după placul inimii.
Între lung, adică perspectiva deloc atractivă a unei căsnicii obosite, rutiniere, lipsită de dorinţă, de surpriză, monotonă şi cu obligaţii stricte, LAT-ul pare mai practic, mai igienic, pur şi simplu, mai ofertant pentru afirmarea personalităţii. Şi mai provocator, fiindcă distanţa, spaţiul liber de respiraţie dau mai multe şanse duratei reale a unui cuplu, ţinând numai de autenticitatea sentimentului de iubire. Dar cine ştie cum e mai bine, e nebun acela care crede că poate da sfaturi în iubire! Iubirea, definită în termeni antitetici în „Romeo şi Julieta”, în memorabile formule, ca acestea: „Sminteală înţeleaptă, dulce fiere!” Vai, dar am amintit de o piesă în care cică s-ar manifesta o „masculinitate toxică”, după nişte profesori de literatură din SUA, adepţi ai mişcării „woke”. Dar adevărata toxicitate este în mintea acestor indivizi, care cred că literatura este ideologie, mijloc de propagandă politică, socială etc., neînţelegându-i frumuseţea, gratuitatea.
