Andra Romaşcanu: Atunci când dansez, simt că trăiesc cu adevărat

Priviţi dinafară, balerinii par nişte fiinţe aparte. Un ochi antrenat îi poate deosebi de ceilalţi trecători de pe stradă după felul cum calcă, după mişcările mâinilor, după poziţia capului, chiar şi după aura pe care o emană din toată fiinţa lor. Toate acestea dau impresia că izvorăsc din toate Copeliile, Giselle-le, prinţii sau lebedele diafan transfigurate pe care le poartă cu ei dincolo de scândura scenei ori de oglinzile sălilor de studiu. Acest statu quo se pare că vine o dată cu orele, zilele, anii întregi de pregătire presăraţi cu lacrimi, sudoare şi sânge. Printre aceştia, Andra Romaşcanu este un nume care îşi caută locul cu ardoare în constelaţia celor ce au ales să trăiască prin balet, tânăra protagonistă pregătindu-se pentru aceasta la Colegiul Naţional de Artă “George Apostu”. (L.M.)

Spre deosebire de alţii, eu m-am îndreptat mai târziu spre balet. Acest lucru a venit pentru mine în mod natural când, în clasa a III-a, am ales să urmez nişte cursuri de dans, muzică şi actorie. Se spune că fetiţele de mici îşi doresc să devină prinţese şi balerine. La mine n-a fost cazul.

Nu m-am visat balerină, doar prinţesă. Şi-acum mă mai visez prinţesă uneori. Cât despre dans, baletul a reprezentat un pariu făcut cu mine însămi. În clasa a V-a m-am decis să vin la Colegiul “George Apostu” şi să urmez cursurile clasei de Coregrafie. La început, am luat totul ca pe o joacă sau un hobby. Nici prin cap nu-mi dădea să fac din balet o carieră, un mod de a face performanţă.

Cu timpul, însă, mi-am dat seama că asta e ceea ce-mi place şi, când am văzut că am o oarecare înclinaţie spre balet, am hotărât să fac din dans un ţel în viaţă. Astfel am ajuns în clasa a XII-a la acelaşi liceu, la acelaşi profil, cu dorinţa de a merge mai departe pe acest drum. Nu m-a împins nimeni de la spate, pur şi simplu eu mi-am dorit acest lucru şi am făcut totul pentru a-mi îndeplini visul.

Când dansez uit de toate, sunt doar eu cu mine şi atunci mă simt în elementul meu. Nu m-aş simţi la fel făcând altceva, spre exemplu, sport sau arte plastice. Pur şi simplu, acolo simt eu că dau tot din mine, acolo, în dans, îmi pun eu amprenta, acolo cred eu că pot să excelez.

Simt prezenţa dansului în toată fibra mea. Îl simt şi atunci când merg, şi când vorbesc, şi când sunt la şcoală, şi când sunt la o petrecere, şi când ies în oraş cu prietenii. Chestia asta mă urmăreşte peste tot, dar nu este aşa pentru că vreau eu ci pentru că aşa sunt eu, adică dansul a devenit parte din caracterul meu.

Mă simt aproape de dans oriunde aş merge. Oriunde este dans, acolo sunt şi eu. Bacăul are un loc special în sufletul meu pentru că aici este oraşul în care m-am născut, am crescut, dar, până la urmă, trebuie să plec şi să evoluez. Aceasta a fost doar o etapă din viaţa mea. Pentru mine, dansul este pe primul loc. Nu cred că l-aş putea înlocui cu altceva sau altcineva.

Interesant este că, la început mi-am dorit altceva. Când eram mică îmi doream să fac patinaj artistic, dar imposibilitatea acestui lucru m-a făcut să mă reorientez spre balet.

Acum, pentru mine, totul se rezumă la dans pentru că, dacă e s-o iei aşa, atunci când cânţi, trebuie să ştii să dansezi, atunci când mergi la o petrecere, trebuie să ştii să dansezi. Mi se pare că totul ar fi legat de dans. La mine, nu cred c-ar exista o zi în care să nu dansez. Chiar dacă sunt în vacanţă, eu tot dansez prin casă. Poate unora li se pare ciudat ceea ce spun, dar eu asta simt, asta e ceea ce trăiesc. Dansul a devenit parte din mine. Nu l-aş putea scoate. Îl am în fiinţa mea aşa cum am inima. El este tot timpul acolo.

Mai departe, dorinţa mea este să urmez o facultate de coregrafie în străinătate. Pentru asta mă pregătesc acum şi sunt convinsă că voi ajunge acolo pentru că acesta este visul meu şi pentru el muncesc. Vor fi şi sacrificii, dar eu aş da orice pentru visul meu, nimic nu m-ar putea opri. Voi reveni acasă ori de câte ori voi putea pentru că şcoala cu profesorii ei are un loc special în sufletul meu şi în pregătirea mea. Aici s-au format multe talente şi sper că se vor mai forma şi în continuare, dar asta depinde de mai mulţi factori. Din păcate, generaţiile ce vin după noi îşi schimbă prea uşor idealurile. Ei nu sunt dispuşi la sacrificii.

Unii vor doar să stea pur şi simplu şi să profite de faptul că sunt copii şi că nu au nicio grijă. De fapt, viaţa nu e chiar aşa. Noi trebuie să începem de pe-acum să luăm toate aceste sarcini. Trebuie să munceşti şi să pui totul în joc. Dacă nu pui tot, tot, tot, n-ai cum să câştigi.