M-a tulburat până la lacrima care nu poate fi ostoită „Fetița cu chibrituri”, povestirea danezului Hans Christian Andersen. Știu că știți despre ce este vorba… Dar… Pe un ger cumplit, o fetiță năpăstuită de soartă iese în stradă, îmbrăcată ca un Chandala al ființării, cum ar zice Nietzsche.
Nu poate lupta cu soarta, dar încearcă să lupte cu frigul care, ca o agresiune supremă a Răului, și-a mutat domiciliul în carnea, oasele, sângele și sufletul ei. Fetița, cu picioarele goale, vede luminile de sărbătoare de sfârșit de an în casele pe lângă care trece, dar știe că accesul la acest confort uman îi este interzis. Vede, prin aceleași ferestre, și bucatele sărbătorești, dar…
Totul este inaccesibil. Își sprijină Speranța de inocent al Suferinței într-o cutie cu chibrituri. Aprinde chibrit după chibrit, dar căldura acestora nu poate hăitui infernul frigului. Apoi urmează firescul: o asaltează onirismul. Visează Pomul de Crăciun, o visează pe bunica sa din poveștile cele bune ale supraviețuirii ei și… Zice Andersen:
„Dar în colţul dintre cele două case, când se lumină de ziuă, zăcea jos fetiţa, cu obrajii roşii, cu zâmbetul pe buze… moartă, moartă de frig, în cea din urmă noapte a anului. Ziua Anului nou o găsi acolo zgribulită cu grămăjoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsă…
«A vrut să se încălzească»! zise cineva. Nimeni nu ştiu ce frumuseţi văzuse faţa, şi-n ce strălucire intrase împreună cu bunica, în ziua Anului nou.”
