Românii au o capacitate fantastica de a uita. Uneori, amnezia este un medicament, ajuta un organism ranit sa treaca mai usor peste o trauma. Problema este ca in cazul nostru am devenit dependenti de amnezie; preferam sa uitam decât sa ne amintim mereu ca avem de reparat câte ceva.
Am uitat ca acum câtiva ani Guvernul de atunci a decis inchiderea unor spitale si a refuzat sa creasca salariile medicilor, ba, mai mult, presedintele i-a sfatuit pe medici sa plece in strainatate daca in tara nu le convine.
Azi ne dam cu capul de pereti ca nu sunt suficiente spitale si medici. Iar cei care, atunci, priveau de departe cum se agita câtiva protestatari, se decid sa iasa acum in strada.
Ne plângem de clasa politica, dar uitam ca noi i-am ales, nu altii. Noi am votat pentru ca aceia, pe care azi ii socotim a fi de vina pentru toate, sa ocupe locurile din Parlament. Noi am cerut chiar si votul uninominal, in ciuda avertismentelor ca acest sistem va face mai mult rau decât bine. Iar azi nu ne mai place ce a iesit si cerem dizolvarea Parlamentului pentru ca sunt prea multi corupti.
Pai, ne-am imaginat vreodata ca o lupta intr-un colegiu va fi câstigata de cineva fara bani? Uninominalul a alungat din Parlament intelectualii fara bani si fara spate politic. Inainte de a striga ca vrem dizolvarea Legislativului sa ne amintim ca noi am fost cei care am cerut vot uninominal.
La fel, uitam momentul 2012, când Referendumul pentru demiterea presedintelui a fost anulat prin implicare externa. Nu am vazut atunci sa iasa atâta lume in strada si sa ceara respectarea vointei poporului.
Astazi am uitat de acel moment. N-ar trebui, pentru ca de atunci au inceput, cu adevarat, derapajele democratice, manipularea si implicarea anumitor structuri in viata politica româneasca.
