Cred că, în chip esențial, teatrul este un loc unde descoperi ce înseamnă a fi ființă umană. Văzând recent un spectacol despre care am scris, imaginat pe baza unor scrisori („cu autoaprindere”, după cum le-a numit traducătorul) ale poetei iraniene Forugh Farrokhzãd, „une male aimée”, o femeie-artist damnată, mi-am amintit exclamația lui Simone de Beauvoir: „Femeia e om”. Și notez că manuscrisul revoluționarei sale cărți „Al doilea sex” se află în programul Memoria al UNESCO, având valoare de document.
Totdeauna am admirat libertatea de gândire, creativitatea lui Simone, opera ei, cât şi modul de viaţă, în adolescenţă visam la acest tip neconvențional de existență. Dar ea a avut norocul să se nască într-o ţară occidentală, într-un stat democratic, cum e Franţa, pe când Forugh sau alte celebre scriitoare, ca Azar Nafisi, s-au ivit pe lume în ţări islamice, din care au fost nevoite să evadeze pentru a se putea exprima. Refugiată în America, autoarea celebrului roman „Citind Lolita la Teheran”, Azar Nafisi (care a fost dată afară de la catedră pentru că a refuzat să poarte vălul islamic), a scris cu mult curaj despre tristele ei experienţe din Iran, descriind în termeni foarte realişti un regim, un sistem absolut, brutal, care striveşte personalitatea umană, cerând doar supunerea oarbă, mai cu seamă în cazul femeilor. Azar Nafisi a părăsit îndurerată Iranul, dar a păstrat mereu vie amintirea lui în inimă. I-am preţuit mult curajul, felul deschis în care vorbeşte despre lucruri foarte dureroase, ea spunând că e foarte rău să ţii ascunsă suferinţa, să-ţi tăinuieşti temerile, emoţiile, pentru că astfel le laşi să acţioneze asupra ta, să te ia în stăpânire și să revrese asupra ta o putere malefică. Pe când, atunci când vorbeşti sau scrii, recunoşti că problemele, răul există, şi te poţi elibera apoi. De altfel, valoarea terapeutică a scrisul este de mult timp recunoscută.
Şi pe Forugh a salvat-o, scoţând-o uneori din cea mai neagră depresie, dar mai ales a salvat-o de neuitarea oamenilor, pentru că, după tragica ei dispariţie, cărţile, opera ei au rămas. Şi-a dorit să fie mare, aşa visa în adolescenţă şi, într-adevăr, a devenit cea mai importantă poetă modernă a Iranului. I-am înţeles foarte bine viaţa zbuciumată, natura complexă şi contradictorie, sensibilitatea maladivă. Şi m-am regăsit în visurile ei de adolescentă înflăcărată, teribilistă, mândră, dorindu-şi din toată puterea sufletului ei mare şi curajos, fericirea. De care nu s-a bucurat, dar a găsit puterea de a fi ea însăşi, autonomă, întorcând spatele unei „vieţi alcătuite din constrângeri, cutume şi obişnuinţe desuete”. Sufletul ei simţea însă mereu o nestinsă sete de afecţiune, tânjea după o imensă tandreţe. Despărţirea de soţul ei (care, fidel tradiţiei, rob al prejudecăţilor, a vrut o soţie cu preocupări exclusiv casnice, nu o creatoare, o artistă) şi de fiul ei a aruncat-o în cea mai sumbră deznădejde, urmărită fiind, fără încetare, de gândul morţii.
A vrut mereu să fie mare, să fie importantă, să creeze, şi s-a revoltat împotriva unei vieţi stupide, refuzând să trăiască aidoma acelor „oameni care se nasc într-o zi cu sutele de mii şi mor într-o altă zi fără să fi lăsat nici urmă pe pământ”. Şi a fost o mare personalitate a literaturii iraniene contemporane, dar cu ce preţ teribil! „Ambiţia nu garantează fericirea”, avea să recunoască ea într-o scrisoare către fostul soţ. Fericire hărăzită oamenilor simpli, care se mulţumesc cu puţin în viaţă, ceea ce ei îi era cu neputinţă.
