Întotdeauna am iubit să călătoresc, să cunosc oameni diferiți și să adun povești pe care niciun album foto nu le poate cuprinde pe deplin. Am avut norocul să cutreier continente, țări și să mă pierd pe străduțe încărcate de istorie, să sorb din vibrația locurilor în care mă aflam și să dezleg mistere. Dar, în tot acest drum, am înțeles că uneori cele mai mari aventuri sunt chiar la noi acasă.
I. Începutul — Cum am decis să mă aventurez la așa ceva?
Știu exact când mi-a încolțit ideea. Într-o zi când am văzut pe o rețea de socializare evenimentul postat de Asociația Door2Outdoor : 14 x 2500 Vârfuri în Carpații României! O provocare care la prima vedere părea imposibilă, dar care mi-a aprins curiozitatea și mi-a pus inima în mișcare.
Pagina lor o urmaresc frecvent, fiindcă organizează diferite drumeții în natură și dintre care poți alege exact ce simți tu că ți se potrivește, fie ca ești adult, adolescent sau copil. Au expediții montane, ture de una, două sau mai multe zile, tabere de aventură, de biciclete, tabere de supraviețuire. Primești de la început toate detaliile referitoare la modul în care se desfășoară evenimentul, de orele de plecare și întoarcere, lista cu echipamentul necesar, gradul de pregătire pe care trebuie sa îl ai astfel încât să reziși la efort și să simți satisfacția la finalul aventurii. Aspectul pe care eu îl consider cel mai important este că au ghizi foarte bine pregătiți și, oriunde ai alege să parcurgi un traseu cu ei, simți confortul, sprijinul și spiritul de echipă, chiar dacă vii singur sau însoțit de prieteni ori familie.
Știam că n-o să fie ușor. Am mai trăit momente grele pe Ceahlău, un munte nu tocmai ușor, mai ales în anotimpurile reci când ai bocancii uzi și vântul îți mușcă din tâmple, dar care îți dă în schimb tot echilibrul mental de care ai cea mai mare nevoie.
Așa că am început să mă pregătesc, fizic și moral, să găsesc calea optimă să îmi testez nu doar corpul ci și ceea ce nu se vede- voința, capacitatea și rezistența. Am avut îndoieli, și era firesc, iar în minte mi-au năvălit zeci de întrebari: Cât de greu va fi, oare? Nu e prea mult pentru mine? Sunt suficient de pregatită? Ce se întâmplă dacă nu reușesc? Răspunsurile nu aveam cum să le aflu altfel decât să mă arunc în această aventură. Și așa am și făcut! Am pornit cu planuri pe hârtie, cu pași petrecuți pe poteci, cu trasee de anduranță să capăt antrenament și am început din timp să îmi pregătesc organismul cu suplimente de magneziu, aminoacizi și produse pentru articulații.
Plecarea a fost într-o zi de duminică, special aleasă pentru a avea un drum lejer până la Nucșoara, locul în care aveam să ne cazăm pentru a da start visului nostru luni, 04.08.2025. Cu emoții dar și cu 4 rucsaci ticsiți cu diferite lucruri, începând de la mâncare, haine de drumeție și de schimb, încălțăminte, bețe de trekking și alt echipament sportiv, până la trusa de prim-ajutor, ne-am adunat la punctul de întâlnire, așa cum stabilisem pe grupul de whatsapp creat special pentru acest eveniment. Odată ajunsă, am constatat că trebuie să distribuim toate bagajele într-un microbuz și intr-o remorcă atasată la un SUV.
Curioasă, mi-am îndreptat ochii spre ceilalți membri ai grupului și inevitabil mă întrebam deja câți dintre noi de vom întoarce victorioși acasă.
După aproximativ 10 ore am ajuns la destinație, acel loc din care a doua zi urma să înceapă aventura mea și a celorlalți14 oameni: cucerirea vârfurilor și lupta de a să demonstra că, ceea ce pare uneori imposibil, poate deveni realitate.
II. Povara nevăzută — Rucsacul și oboseala.
Cine crede că muntele se face cu zâmbetul pe buze n-a urcat niciodată cu un rucsac de 15 kilograme, într-o zi cu soare nemilos și lipsă de apă. În fiecare dimineață, îl puneam în spate ca pe o cruce. Nu doar echipamentul, ci și frica, prudența și simțul răspunderii. Aveam lucruri în el pe care nu le foloseam niciodată, dar pe care nu îndrăzneam să le las acasă. Pe munte, lipsa pregătirii poate însemna mult mai mult decât un efort în plus.
Aici văd eu importanța prezenței și sfaturilor pe care ți le oferă un ghid montan. Pe Dan Gârleanu l-am cunoscut mergând la evenimentele asociației lui D2O ( Door2Outdoor). E un tip fantastic, modest, cu un spirit de aventură care dă dependență și mi se pare puțin când spun toate astea. Are un mod minuțios să organizeze lucrurile in cele mai mici detalii, se implică, dedică timp să îți explice cum să te pregătești, prevede și evită riscurile, dă sfaturi cu privire la echipament, îți ridică moralul când vede că ai un moment de cumpănă pe traseu, echilibrează grupul și îl compactează și cel mai fabulos lucru pe care îl pot spune despre el e că a reusit în 2020 să stabilească un record montan recunoscut la nivel national, de a parcurge cele 14 vârfuri exclusiv prin alergare și deplasare cu bicicleta.
Revenind la istorisire, unii dintre colegii mei au dormit în corturi, sub cerul înstelat. Eu am ales pensiunile. Nu pentru că aș fi căutat luxul — pe munte nu există așa ceva — ci pentru că după zece ore de mers cu diferențe de nivel de peste o mie de metri, ai nevoie de un duș cald, de un pat și de liniștea care să-ți repare articulațiile.
III. Când organismul cedează — dar sufletul nu
Munții Parâng, Retezat,Făgăraș și Bucegi au fost scena principală, iar fiecare zi a adus alt peisaj, trăiri aparte și o altă luptă cu limitele mele. Au fost dimineți reci, când soarele încă se ascundea după creste, furtunile de vară pornite de nicăieri, oboseala chinuitoare, o enteroviroză care s-a strecurat în grup și seri târzii, când epuizarea se amesteca cu bucuria că am mai cucerit un vârf.
Cele mai grele momente au venit nu din urcușurile abrupte, ci din confruntarea cu mine însumi: cu îndoiala, cu teama că nu voi reuși. Dar, de fiecare dată, frumusețea naturii, oamenii alături de care am creat acel scop comun de a nu renunța și determinarea de a fi toți o echipă, a fost răspunsul. Pe unii îi vedeam chinuindu-se, palizi, cu stomacul în revoltă, dar cu ochii fixați pe potecă. Își făceau pașii mici, dar nu se opreau. Poate n-au vrut să-i lase pe ceilalți în urmă, poate nu au vrut să piardă din vis. Altitudinea, cu presiunea ei insidioasă, le amplifica răul. Și totuși mergeau. Un pas, încă unul. Nu voi uita niciodată privirile acelea.
Nu glumesc când spun că pe munte nu poți merge oricum. Alături de bețele de drumeție și echipamentul cumpărat, aportul suplimentelor pentru susținerea organismului joacă un rol important. Eu am folosit zilnic din cele pe care le-am avut la îndemână- magneziu, aminoacizi, electroliți, activatori cu cofeină, substanțe care relaxează musculatura și unele care întăresc articulațiile, iar aportul acestora mi-au adus cel puțin 25% din puterea de a parcurge până la capăt aventura.
IV. Coșmarul de la altitudine — Ploaia cu grindină
Poate cel mai puternic companion de drum mi-a fost frica. În special în pădurile dese, unde lumina se pierde printre brazi, iar liniștea nu e liniște, ci o prezență. Frica de urs. Știam că poate apărea oricând, că e în habitatul lui, că noi suntem doar niște oaspeți. Nu l-am văzut. Dar l-am simțit. În fiecare foșnet. În fiecare pas grăbit când rămâneam în urmă.
În schimb, natura a fost darnică altfel. Am întâlnit turme de oi însoțite de câini cu ochii curioși și calzi, capre sprintene pe stânci, măgăruși blânzi, broaște alpine pe care abia le vezi, pierdute în iarbă. Florile montane, unele atât de rare că par pictate de mână, îți taie răsuflarea. E un altfel de Eden, cu miros de cetină și vânt sărat de stâncă. Lacuri glaciare ca oglinzile albastre, creste ascuțite ce păreau desprinse din basme și liniștea aceea unică pe care doar muntele ți-o poate dărui.
Și a venit momentul care m-a învățat smerenia. Eram pe un vârful Dara, aproape de cer, când norii s-au rupt deodată. Nu a fost doar ploaie. A fost grindină — cu bile de gheață mari cât unghia, care loveau ca niște pietre. Cerul a început să bubuie, vântul s-a transformat în bici, iar vizibilitatea a căzut la aproape zero.
Eram udă până la piele. Îmi simțeam bocancii grei, hainele se lipeau de corp, bețele de drumeție îmi alunecau printre degete. În jurul meu, grupul cobora în fugă. Un haos controlat. Nu vedeam prea bine, dar simțeam cum mă cuprinde frica. În acel moment, am făcut singurul lucru pe care-l puteam face: m-am rugat.Am coborât în grabă, pe stânci ude și poteci înguste. Încă simt acea senzație de alunecare continuă, de luptă cu elementele, de luptă cu mine însămi.
V. Muntele nu minte niciodată
Muntele îți ia tot ce e de prisos: vanitatea, graba, ego-ul. Îți lasă în schimb esențialul — respirația, bătaia inimii, un pas, apoi altul. Am terminat expediția cu genunchii obosiți, cu oasele zguduite și cu sufletul ușor. Nu, nu a fost ușor. A fost departe de ceea ce-și imaginează unii: nu este o poză reușită pe Facebook sau Instagram, nici o competiție de bifat vârfuri. Este o experiență de anduranță, o întâlnire cu propriile limite și cu acel „nu mai pot” care trebuie transformat în „încă un pas”.
Când în a șaptea zi, 10.08.2025, am pus piciorul pe ultimul vârf, am simțit că am câștigat mai mult decât o provocare. Am câștigat încredere, recunoștință și o legătură mai puternică cu țara mea. România are munți care nu doar îți taie respirația, ci îți dau și lecții despre răbdare, perseverență și frumusețea drumului, nu doar a destinației.
Expediția a însemnat 106 km parcurși și peste 7.500 m diferență de nivel acumulată, în timp de 7 zile, explorând și cucerind pe rând semeția vârfurilor; Parângul Mare, Păpușa, Peleaga, Vânătarea lui Buteanu, Moldoveanu, Viștea Mare, Dara, Hârtopul Darei, Negoiu, Lespezi, Cornul Călțunului, Capul Morarului, Omu și Bucura Dumbravă. Este, probabil, o premieră în România, ca un grup organizat să atingă toate cele 14 vârfuri de peste 2500 metri în doar 7 zile.
VI. Finalul- lecții despre viață și umanitate
Această experiență m-a făcut să realizez că pasiunea mea pentru călătorii nu înseamnă doar să văd locuri noi, ci și să mă descopăr pe mine în fiecare pas, fie că sunt la capătul lumii, fie că sunt chiar pe crestele Carpaților. Vârfurile înalte nu mai sunt doar linii pe o hartă sau visuri îndrăznețe, ci parte din povestea noastră, din amintirile pe care le vom purta mereu cu noi.
Totul a fost un cumul de senzații și trăiri, unele mai intense decât altele. Recunoștință nemărginită și prietenei mele Ștefana, care m-a însoțit în această călătorie, care a fost alături de mine în mod necondiționat și cu care am sărbătorit cei 10 ani de prietenie adevărată. Fiecare strop de oboseală a fost transformat în zâmbet și fiecare privire aruncată spre orizont ne-a învățat ceva despre puterea și despre frumusețea drumului parcurs împreună.
Și poate, la final, o întelepciune tăcută: muntele nu trebuie cucerit. El se lasă urcat doar de cei care știu să-l respecte.
Pasionată de drumeții, o călătoare prin lumi, în căutare de povești și emoții autentice,
Corina Adăscăliței
