Gândul te duce imediat către Inspectoratul pentru Situații de Urgență sau la sirenele amplasate pe clădirile înalte din oraș.Un telefon primit la redacție, din partea unei doamne, pensionară, care a trăit o mare parte din viață în „atmosfera” specifică tușului tipografic, m-a trimis cu ani buni înapoi în timp. „Mă numesc Olga Ivanov. Poate vă interesează! Văd că scrieți despre Bacăul de altădată.

Am acasă un ziar… E vechi. De acum vreo 100 de ani.” Suficient cât imaginația să se pună la treabă. E ca și cum ai descoperi o comoară. În tot tăvălugul Centenarului, ca o persoană fizică să dețină acasă o astfel de relicvă, chiar că este o raritate. În afara ideologiilor care s-au perindat, suportul din celuloză trebuie să se fi confruntat în timp și cu dușmanii lui specifici. Așa că bat, destul de curios, la ușa unui apartament situat la parter, pe strada Letea.

Meseria de puitor

Un lătrat, destul de colorat pentru un labrador mai bătrâior, îmi semnalează prezența. „Intrați! Vă așteptam! La noi nu se descalță. Stați să vă văd mai bine… Luați un loc! Da’ să știți că ziarul nu este bun-bun! Mai are marginile toflegite. Rupte cumva. Mă duc să-l aduc!” Aflasem că Olga Ivanov a lucrat mulți ani în tipografie, așa că sursa provenienței ziarului este destul de plauzibilă.

Vine cu el împăturit. Pare conservat într-o stare destul de bună.„Întindeți-l aici pe pat, să-l vedeți mai bine! «Alarma Bacăului»! Scrie aici: 9 iunie 1909. Uitați! Aicea la mijloc e cam rupt.Vedeți ce hârtie era? Era făcută la Letea.” Mă conformez, umblând cu grijă. Totuși nu era nevoie de mănuși chirurgicale. Cât studiez „relicva”, o rog să-mi povestească câte ceva din perioada ei de început, în ale meseriei.

„Vai, Doamne! O fost foarte bine, vă spun sincer. Mai bine am trăit atunci decât acu’. La 18 ani m-am încadrat și la 52 am ieșit la pensie, după Revoluție. N-am făcut multă școală. Am venit de la Văleni- Neamț, la oraș. La o mătușă de a mea care locuia aici. Am stat vreo 4 luni să-mi caut servici. Până la urmă ea mi-a găsit. Cunoștea pe cineva la tipografie și a aflat că este un loc liber, ca muncitor necalificat. Și m-am angajat. Am învățat cum să pun coala de hârtie pe mașină, pentru tipar. Nu aveau mașini automate pe atunci. Într-un an an de zile mi-au dat calificare. M-au făcut și membră de partid.

Aveau nevoie și de femei în partid. Așa am devenit «puitoare». Așa se chema munca pe care o făceam, cea de puitor hârtie pe mașină. Trebuia să fiu foarte atentă, pentru că erau niște semne în care să o încadrez. Când au venit mașinile automate, supravegheam doar să nu apară defecțiuni. Se mai încurca hârtia și trebuia să chem mecanicul. Mecanicul era bărbatul meu. M-am căsătorit cu el în 1966.

Avem două fete, plecate în Italia.” Până în 1983 a lucrat în Tipografia Veche, unde era rotativa și sediul redacției „Steagul roșu”. Din acel an s-a mutat în Tipografia Nouă, de pe Mioriței. „Acolo vara ne coceam de cald și iarna dârdâiam de frig. Ne-au promis dușuri cu apă caldă când am plecat, dar nu s-au ținut de cuvânt”. Acum, la vârsta de 80 de ani, problemele de sănătate par inerente. O dor picioarele, nu mai vede bine, dar rămâne volubilă și dispusă la destăinuiri.

„Am voință! Fac tratamente. Dacă stăteam pe loc, la ora asta nu mai mergeam. De cine să vă povestesc? I-am cunoscut pe directorii care au fost. Pe Bajora, pe Baran, care s-a dus foarte repede, Dumnezeu să-l ierte. Pe Sergiu Adam, pentru că noi scoteam și multe cărți. Ziarul puteți să-l luați, să-l studiați în liniște. Să vedeți expresiile de atunci.” Nu aștept a doua invitație. Îl împăturesc cu grijă ca să îl pot scana. „Nouă ne-a plăcut să citim. Avem o bibliotecă întreagă. Poate prin dumneavoastră reușesc să găsesc pe cineva să donez o parte din cărți, unei asociații, unei fundații. Am toată colecția «Eminesciana». Sunt copii care vor să citească.”

Nu putea lipsi albumul cu fotografii. Și nu unul, mai multe. „Parcă-i văd și acum. Am fost un colectiv foarte unit. Mergeam la petreceri, nunți, cumătrii. Eram și la formația de dansuri de la Casa Sindicatelor. Am fost dată și la ziar, la «Steagul roșu», muncitor fruntaș.” Sprijinită în baston, doamna Ivanov mă conduce spre ieșire. „Să-i transmiteți lui Viorel Roman și Măndicăi, că îi aștept pe la mine!”

Despre Anunciuri, Inserțiuni și Reclame, apărute în „Alarma Bacăului” acum mai bine de un secol, și zicala că „nimic nu e nou sub soare” citiți în partea a doua, săptămâna viitoare.

Alte articole