Cativa liceeni au decis ca cel mai bun lucru pe care il pot face in timpul lor liber e sa aline suferinta pacientilor din Spitalul Judetean. Ii hranesc cu lingurita, ii duc la toaleta sau le umezesc buzele. Si, in plus, vor sa schimbe asistemul”.
Urcand scarile spre sectia Chirurgie, simti deja ca te invinge tristetea. Apusul vietii e rareori solemn si senin. Cu atat mai putin aici, unde locuiesc durerea si neputinta. La asta se adauga mirosul de medicamente, ciorba si clor, un amestec nesuferit, tipic spitalelor romanesti. Iti vine sa o iei la fuga. Si totusi, acesti copii, care sunt voluntari in cadrul FSC, vin cu randul, 18 la Neurologie si 8 la Oncologie, sa-i aline si sa-i ajute pe cei cazuti la pat. Astazi, le-au adus ziare si banane. Poarta bluze albe, pe spatele carora scrie mare: aSunt aici pentru dumneavoastra”. Intru cu ei in salon. aV-au mai vizitat voluntarii?”, le intreaba Gabi Magureanu, sef proiect, pe batranele care se afla aici pentru ca au suferit o comotie cerebrala. aDa, au venit. Fetele sunt foarte insistente”, spune surazand Viorica A. E o ainsistenta placuta”, raspunde, ea, mirarii mele. aEu am fost profesoara de liceu, am predat franceza, si cand le vad ma simt ca la scoala”. aUitati un ziar pentru varstnici”, ii spune Gabi. aDar eu nu sunt varstnica”, zambeste, iar, pensionara. aVa viziteaza familia?”, o intreb pe vecina ei, Lucica T. aCare familie? Toti sunt plecati in Italia. Am un baiat si o fata, amandoi sunt acolo, si cate doi nepoti de la fiecare. Nu i-am vazut de anul trecut. Ma uit la poze”.
aPoate uiti sa vii”
In salonul barbatilor e si mai multa tristete. Cei aflati in stare grava, pe care liceeni ii hranesc cu lingurita, nici nu-i recunosc. Ion Lazar, 72 de ani, incepe sa planga: aStiti care-i orasul lui Stalin? Eu am facut scoala profesionala la Brasov. Aveam 13 ani cand am dat examen la Roman si am mers 20 de kilometri pe jos. Aveam in buzunar o carte postala pe care scria aLazar Ion este repartizat…a”. Plange iar. aM-am angajat la Aviatie si m-am pensionat cu categoria a VII-a”. Insotindu-i pe voluntari, ascult multe povesti. aM-am nascut la Targoviste. Am lucrat in mina, iar acum m-am retras la Colonesti, satul sotiei, spune Gruia Zodiasu. Duminica fac 60 de ani. I-am spus nevestii: aPoate uiti sa vii!a”. O sa-i aduca ceva bun, ace vrea inima ei”, dar nu va fi ca altadata, cand isi sarbatorea ziua cu prietenii. Batranul de alaturi, care nu poate vorbi, il asculta cu ochii umezi, privind fix in tavan. Pana si aapartinatorii” ii lauda pe voluntari: aFac o fapta buna. In starea asta, inseamna mult sa-ti dea cineva o cana cu apa”. Voluntarii sunt elevi in clasa X-a la Colegiul Pedagogic si la aVranceanu”. aSambata si duminica, venim dimineata, iar in cursul saptamanii, cand avem ore, de la 15,30, spune Andrei Dulgheru. Intram la asistente si le intrebam daca accepta sa le ajutam, apoi mergem in salon si ii intrebam pe pacienti daca au nevoie de ceva”.
aLe dam apa cu lingura”
Ii hranesc, ii plimba cu scaunul rulant apentru ca au nevoie si de miscare”, fac cumparaturi, ii ajuta sa mearga la toaleta. Le umezesc buzele si ii mangaie pe frunte. Pentru pacientii constienti, cea mai importanta nevoie e sa aiba cu cine vorbi. aMi-a fost greu la inceput, spune Otilia Balint. Eu nu stiam sa comunic, iar ei nu aveau incredere. Vorbesc mult despre bolile lor, despre tinerete si despre copii”. Batranii evoca des timpurile cand erau valizi, fericiti, activi. aAm primit si sfaturi de la o doamna despre masterat, doctorat. Era foarte instruita”, isi aminteste Andrei. aUnii insa nu pot nici sa bea apa si le dam cu lingura”, spune Otilia, impresionata. De ce sunt aici? aSimt ca sunt utila, spune ea. Si ma ajuta sa cunosc realitatea. Asa iti poti descoperi si vocatia. Nu te duci la medicina daca nu esti facut pentru asta”. Adevarat. aSuntem aici si pentru ca vrem sa schimbam mentalitatea oamenilor”, adauga Gabi. aUnii vor sa ne dea 10.000 lei pentru un serviciu sau altul. Ii refuzam si le explicam ca au dreptul la ingrijire”. Dar mentalitatea nu se schimba pornind de la pacientii paralizati, neputinciosi. aCand suntem noi de fata, nici infirmierele nu indraznesc sa le ceara”, sustine Vanina. De aceea, poate, la inceput au fost o prezenta incomoda. aSe uitau urat la noi, recunoaste Gabi. Am avut noroc, insa, ca directorul spitalului si asistenta sefa ne-au sprijinit si, cu timpul, s-a schimbat si atitudinea personalului”. Ma uit la ei, sunt adultii din 2013 – 2015, si ii ascult cum vor sa schimbe asistemul”. Pe ei ii cred.
Silvia Patrascanu
