Într-o campanie internă a democraților, Raluca Turcan lăcrima de emoție lăudând-o pe Elena Udrea, „un veritabil Kill Bill al politicii românești”, o luptătoare pentru dreptate, o eroină capabilă de victorii spectaculoase etc. După aproape un deceniu, Raluca Turcan a lăcrimat din nou, de data aceasta în Parlament, înduioșată fiind de soarta românilor care au dorit altceva, i-au dorit pe alții la Putere (de exemplu, pe ea!), și s-a declarat dezamăgită că PSD-ALDE nu respectă dorința electoratului. În realitate, dorința electoratului e una, ce fac politicieni după ce obțin votul e alta.

Românii care au ales Dreapta nu și-au dorit ca țara să fie condusă de personaje ca Udrea, după cum nici cei care au votat Stânga nu au făcut-o din dragoste față de Dragnea. Nu alegem între penalii de dreapta și penalii de stânga, ci între performanțele celor care aspiră să ajungă (iar) la guvernare.

Ce o recomandă pe Raluca Turcan? Succesele PD cumva? Își mai amintește cineva strategia Guvernului Boc, care în loc să atragă fonduri și să le înmulțească tăia din bugetele pentru Sănătate, Educație și Cercetare? Unde erau investițiile care ar fi trebuit să creeze locuri de muncă și profit? Sau plusvaloare, că tot e la modă să invoci plusvaloarea chiar dacă nu e cazul. Mai știe cineva cât era în 2012 rata de absorție a fondurilor europene? Sub 7,5 la sută. Dar în 2013, după primul an al guvernării Ponta? Cu peste 70 la sută mai mare.

Urmează trei rânduri de alegeri și simt un fel de tristețe când privesc spre clasa politică. După o moțiune de cenzură fără conținut și discursurile care i-au urmat, unele mai vituperante decât s-ar fi cuvenit, altele adevărate lecții de demagogie, aș spune că trebuie să ne uităm puțin și spre trecut ca să ne putem imagina viitorul. Indiferent de doctrină, oamenii speră ca politicienii cărora le încredințează gestionarea țării să fie mai deștepți decât ei, mai harnici decât ei, mai onești decât ei. Iar cine nu a fost onest în ultimii zece ani nu se va transforma brusc în următoarele luni.