Elena Bacauanu, ca despre ea este vorba, a demonstrat ca dragostea de mama poate fi mai puternica decât un sistem. Are 43 de ani si trei copii frumosi. Un baietel de 6 ani si 6 luni, un altul de 14 ani si o fata de 11 ani. Viata lor nu a fost cea mai usoara, dar de când i-a murit sotul, in urma cu cinci ani, greutatile au venit una dupa alta, ca un tavalug care distruge totul in cale. A culminat in primavara acestui an când cei doi baieti si fetita au fost luati intr-un centru de plasament.
Motivul: conditiile de acasa lipseau cu desavârsire. De fapt, nici nu era o casa. Era o anexa la micuta locuinta tatalui sau. O camera din chirpici care mai avea un pic si cadea peste ei. Reprezentantii institutiei de protectie a minorilor au venit intr-o zi si i-au luat. „Eu nici nu eram acasa când i-au luat. Niste vecini m-au reclamat. Este adevarat ca nu aveau conditii, ca era o camera care a fost inundata dar eu nu am vrut sa renunt la ei. Am venit acasa cu lacrimi in ochi dar ei nu mai erau. M-am urcat in autobuz si m-am dus la centru unde i-am gasit pe toti”, povesteste Elena.
A deschis proces
Din momentul in care si-a vazut copiii intr-un loc strain, inconjurati de straini a inceput sa se zbata pentru a-i recupera. „Ma duceam la ei si de doua ori pe zi sa-i vad. Nu mai puteam de dorul lor. Cineva cu carte m-a invatat sa ma duc in instanta si am deschis proces. I-am spus judecatorului ca-i vreau inapoi, am demonstrat ca am salariu, ca pe atunci lucram, i-a pus si pe copii sa vorbeasca si mi i-a dat inapoi. Am fost cea mai fericita atunci”, isi aminteste femeia. Calvarul a durat aproape patru luni.
A fost nevoita sa-si inchirieze o camera intr-o locuinta dintr-un cartier, sa demonstreze ca are cu ce sa-i creasca pe cei mici. Este o incapere de doar câtiva metri patrati, in care nu incape mai mult de un pat, o masa si o soba care scoate mai mult fum in casa decât pe horn. Asa am gasit-o acum pe Elena. Era acasa doar cu baiatul cel mic, Alexandru, cel mare fiind plecat la antrenament. Ii place sa joace fotbal si viseaza ca intr-o buna zi sa devina un mare fotbalist si sa aiba propria camera. „Asa ne chinuim. Dormim toti aici. Eu stau mai mult la picioarele lor. Fata doarme la tata. Are acolo un fotoliu pat pe care-l intinde seara”, mai spune Elena.
„Mama ma iubeste si fratii mei, la fel”
Intre timp si-a pierdut serviciul si ii este greu sa-si gaseasca un nou loc de munca. Din pensia de urmas vrea totusi sa cumpere materiale de constructie si sa ridice macar o camera in curtea tatalui sau. Sa se intoarca cu cei mici acolo. Sa le fie mai aproape scoala, sa nu mai fie nevoita sa plateasca chirie, sa nu mai stea cu teama ca-si va pierde iar copiii. Alexandru nici nu vrea sa mai auda de centru.
„Eu vreau sa stau cu mama. Acolo nu imi place. Mama ma iubeste si fratii mei, la fel”, spune baietelul. Toti fratii au prânzul asigurat la cantina de la Biserica Sf. Gheorghe. Cel mare era in clasa a IV-a, când a mâncat prima data aici, iar acum se pregateste sa intre la liceu. Antrenorul sau l-a inscris pe lista beneficiarilor. „Dânsul stia situatia noastra si l-a dus acolo iar apoi i-au primit si pe ceilalti. In timpul saptamânii nu-mi trebuie prea multi bani ca sa le iau mâncare. Le dau acolo de toate. In weekend trebuie sa le gatesc mai mult”, a mai completat femeia. Desi traiesc in conditii greu de inchipuit, nu si-au pierdut speranta si nici zâmbetul de pe chip. Inca mai cred ca intr-o buna zi viata lor se va schimba. Ca va fi mai buna, cu mai putine lipsuri, dar cu la fel de multa dragoste.
