În oraș mirosea a cozonac și a vopsea de ouă. În redacție mirosea a cafea reîncălzită și a hârtie de ziar.
Acum douăzeci și cinci de ani, Paștele nu însemna pentru toată lumea liniște, familie și masa întinsă. Pentru câteva meserii, sărbătorile erau doar o altă zi din calendar. Polițiștii, pompierii, jandarmii — și, ceva mai discret, ziariștii — aveau un obicei vechi: munceau când ceilalți se odihneau.
În presă, sărbătorile veneau cu un paradox. Orașul încetinea, dar ziarul nu avea voie să încetinească. Tiparul nu știa ce e Ajunul, iar cititorii voiau, dimineața, ziarul pe masă ca în orice altă zi.
În redacție se făceau, totuși, mici aranjamente. Fetele primeau uneori o zi liberă înainte de Paște, să apuce să facă treburile de acasă: friptura, cozonacul, pasca, ouăle roșii. Era un fel de armistițiu tacit cu sărbătoarea. Băieții rămâneau atunci mai mult prin redacție și țineau frontul, pentru că ziarul trebuia să iasă indiferent de calendar.
Problema era că, exact în acele zile, știrile dispăreau.
Politicienii dispăreau din oraș. Directorii intrau în program de sărbători. Fabricile tăceau. Instituțiile își închideau ușile mai devreme.
Așa începea perioada jurnalismului… utilitar.
Dacă înainte de Revelion paginile se umpleau cu bilanțuri, statistici și analize despre anul care trecuse, înainte de Paște începea marea vânătoare de programe speciale.
Programul magazinelor. Programul farmaciilor. Programul spitalelor. Programul Poștei. Programul instituțiilor publice.
Astăzi, instituțiile trimit comunicate și aproape că se roagă să le fie publicat programul. Acum douăzeci și cinci de ani era exact invers.
Reporterul suna sau se ducea personal și întreba.
— Care este programul de Paște?
Și primea uneori o replică neîncrezătoare:
— Dar de ce vrei să știi?
— Cine te-a pus să întrebi?
Nu exista internet. Nu exista Facebook. Comunicarea publică era o idee vagă, aproape exotică. Dacă directorul nu voia să spună nimic, reporterul trebuia să improvizeze.
Mergea la magazin și întreba ca un client obișnuit.
— Până la ce oră sunteți deschiși?
Nota programul dintr-o privire. Apoi mergea la alt magazin. La farmacie. La un depozit.
La spitale era mai simplu. Poșta, Prefectura și instituțiile descentralizate colaborau de obicei fără prea multe întrebări.
Dar adevărata miză venea abia după aceea.
Prima de Paște
Era subiectul suprem al perioadei. Articolul pe care îl aștepta aproape toată lumea.
Pe atunci nu existau purtători de cuvânt sau departamente de comunicare. Dacă directorul fabricii nu voia să spună nimic, reporterul trecea la planul B.
Sindicatul.
Strategia clasică: divide et impera.
Liderii de sindicat erau adesea bucuroși să spună ce reușiseră să obțină la negocieri. Era, până la urmă, și pentru ei o mică victorie publică. Alteori deveneau brusc rezervați. Atunci începeau telefoanele, întrebările discrete, cunoștințele din fabrică, confirmările pe ocolite.
Redactorul-șef voia subiectul. Și îl voia complet.
Pentru că era, fără îndoială, cel mai citit articol din perioada Paștelui.
Oamenii voiau să știe cât a primit vecinul.
Cât a primit colegul.
Cât a primit cumnatul.
Și, inevitabil, cât a primit soțul.
Dacă omul venea acasă cu o pungă de cumpărături și spunea că prima a fost mică, exista o metodă simplă de verificare: ziarul de a doua zi.
Uneori explicațiile deveneau… complicate.
Cine avea ghinion maxim era trimis la reportajul de la Înviere.
Pentru reporterii de ziar era relativ simplu. Scriai ce vedeai: lumânările aprinse, mulțimea din fața bisericii, liniștea de după miezul nopții, oamenii care plecau acasă cu lumină în pahare.
Pentru fetele de la televiziune era mai greu. Ele aveau nevoie de vox-uri. Trebuiau să oprească oameni, să pună întrebări, să scoată din emoția momentului câteva propoziții potrivite pentru jurnal.
Ziariștii aveau, de fapt, doar duminica liberă.
Pentru că luni dimineață începea din nou treaba. Ediția de marți nu se scria singură.
Cei de la „Eveniment” veneau aproape întotdeauna cu cele mai proaspete povești după sărbători. De la spitale — câți au mâncat prea mult. De la Poliție — câți șoferi au fost prinși băuți. Ce accidente au avut loc pe drumurile de întoarcere.
Uneori intrau în pagină și pompierii. Nu o dată s-a întâmplat ca vreo biserică să ia foc de la lumânări, în ciuda tuturor avertismentelor.
Iar reporterii de la Politic sau Economic aveau o mică strategie de supraviețuire: păstrau câte ceva „la sertar” dinainte de sărbători. Un subiect, o analiză, o poveste începută.
Pentru că redactorul-șef nu aprecia deloc surprizele de tipul „nu am nimic azi”.
Așa arătau Paștele în redacțiile de acum un sfert de secol.
Mai puțin liniștite decât în restul orașului.
Mai puțin festive.
Dar cu o satisfacție discretă pe care doar ziariștii o înțeleg: dimineața, când orașul se trezea, ziarul era deja pe chioșcuri.
Indiferent că fusese Ajun, Înviere sau a doua zi de Paște.
Și, cum se spunea atunci prin redacții, cu o ironie blândă:
Sărbătorile trec. Ziarul rămâne.
