Plecat dintre noi mult prea devreme, fotoreporterul Ioan Bîșcă lasă în urmă nu doar mii de imagini care au surprins viața comunității, ci și amintirea unui coleg discret, calm și mereu gata să dea o mână de ajutor. Pentru generații întregi de jurnaliști, „Nelu”, cum îi spuneau toți, a fost omul din spatele obiectivului care știa să prindă clipa fără să facă zgomot. În rândurile de mai jos, câțiva dintre colegii și prietenii săi își amintesc de omul și profesionistul care a trăit pentru fotografie și pentru presă.
Nelu Bâșcă nu a murit!
E greu să te gândești că un om, pe care ai senzația că îl știi de o viață, nu mai este. Nici nu știi ce să scrii despre el, cum să refaci firul deceniului petrecut în marea familie de la Deșteptarea.
Personal, nu am cum să povestesc viața de jurnalist fără Nelu. Nu rata niciodată un eveniment, chiar dacă trebuia să se împartă între toți colegii. Râdea tot timpul… când vorbea, când dădea mâna, când fotografia…. Răspândea, pur și simplu, o stare de voie bună, de optimist. Făcea corp comun cu aparatul lui și nu-mi aduc aminte să fi fost dese momentele în care îi lipsea. Poate doar atunci când îl înlocuia cu o undiță, pentru că era și un pescar împătimit. Când te surprindea cu un instantaneu, se bucura ca un copil care a făcut o mare ghidușie.
Am făcut echipă în multe evenimente mai plăcute sau mai puțin plăcute. Am bătut județul în lung și lat, ne-am întâlnit cu oameni deosebiți, dar nu au lipsit nici momentele dramatice, tensionate. Nu mi-a fost niciodată frică! Știam că Nelu este lângă mine și puteam conta pe el în orice moment. A fost un camarad de excepție și un prieten bun.
Nelu Bâșcă nu a murit! A trecut doar într-o altă dimensiune unde, mai devreme sau mai târziu, ajungem cu toții. Sunt convinsă că Nelu ne va întâmpina cu râsul lui inconfundabil și ne va fotografia pentru eternitate.
Lili Adochiței
Nelu a iubit orașul
La tristețea despărțirii de un prieten și un coleg, coleg într-o meserie care cere pasiune, presupune talent, sacrificiu, onestitate, presupune și nu se poate fără un dram de compasiune, de suflet și luciditate, și colegul nostru Ioan Bâsca a avut din toate suficient cât semnătura lui pe o fotografie să aducă acea emoție, pe care doar cei aleși o pot surprinde cu aparatul de fotografiat, am avut deci și sentimentul că cel plecat prea repede de lângă noi a fost iubit și apreciat de foarte mulți băcăuani. Dovadă au fost sutele și miile de mesaje de condoleanțe, de regrete, de amintiri, cele mai multe fiind din partea colegilor de la diferite publicații, de la stații de radio și televiziune, dar, ce m-a impresionat a fost numărul mare al cuvintele calde, de apreciere venite din partea cititorilor ziarului Deșteptarea, la care Nelu, fotograful, fotoreporterul, istoricul clipei, fără excepție, le-a trimis, în fiecare dimineață, o poveste, o bucurie, o informație, pe un spațiu prea mic, dar atât de generos și cald. Nelu a iubit orașul, l-a îmbrățișat în mii de ipostaze, împreună cu oamenii lui, pe care le-a lăsat moștenire prin cele două excepționale albume publicate, dovadă, mărturie a trecerii lui prin această viață. Nelu ne-a învățat că viața, bucuria vieții, zâmbetul unui copil și parfumul unei flori, surprinse prin ochiul magic al aparatului de fotografiat, dau mai multă viață și culoare unei pagini de ziar, că un text bun și o fotografie sugestivă înnobilează această frumoasă meserie, pe care Nelu a iubit-o cu pasiune, a făcut-o cu dragoste, loialitate, onestitate și chiar cu generozitate. Am fost alături de prietenul și colegul meu, nici nu mai știu câți ani, pe ultimul drum, acolo, la Berești Bistrița, unde fiul lui l-a așezat lângă părinții săi, nu înainte de a-i săruta fruntea și a-l întreba: De ce așa repede! Adio, prietene! Adio, Domnule!
Gheorghe Bălțătescu
O meserie care apune, un om care rămâne
L-am cunoscut pe Ioan Bîșcă în nebunii ani ’90, când îmi făceam ucenicia în presă și credeam că lumea începe și se termină la prima pagină a ziarului de a doua zi. Era o perioadă grăbită, zgomotoasă, cu redacții improvizate și orgolii cât Casa Poporului. În mijlocul acelui haos, Nelu era un punct fix. Calm. Așezat. Cu un zâmbet care nu făcea zgomot, dar lumina încăperea. Atunci nu știam că, peste ani, voi ajunge și eu să umblu nebun cu o cameră de gât, alergând după subiecte, căutând lumina potrivită și încercând să prind clipa aceea irepetabilă. Nu știam că, fără să-mi dau seama, îl priveam ca pe un model. Nu vorbea mult despre meserie, nu ținea lecții. Dar te învăța din felul în care își purta aparatul, din răbdarea cu care aștepta cadrul, din respectul pentru oamenii pe care îi fotografia. M-a intrigat mereu calmul lui. Un calm care nu ieșea la suprafață decât rar, când nedreptatea sau prostia atingeau o limită nevăzută. În rest, era acolo – discret, atent, prezent. Nu căuta senzaționalul cu orice preț. Căuta adevărul. Iar adevărul, în fotografia lui, nu era agresiv. Era limpede. Era mereu gata să dea o mână de ajutor. Să-ți explice, să-ți arate, să-ți împrumute un obiectiv sau, pur și simplu, să-ți spună: „Stai. Așteaptă. O să vină momentul.” Și momentul venea. Pentru că Nelu avea răbdare. Și avea ochi. Pasionat de imagine până la capăt. Rar lăsa camera din mână. Doar când apuca undița și pleca, poate, să-și limpezească gândurile pe malul apei. Dar și acolo, sunt convins, tot lumina o căuta. Tot reflexiile. Tot povestea. A fost profesionist într-o vreme în care profesionalismul se învăța din mers, din greșeli și din nopți nedormite. N-a făcut paradă din asta. Nu și-a strigat meritele. Și-a făcut treaba. Cu demnitate. Cu pasiune. Cu o liniște care azi pare aproape exotică. Oameni ca Nelu nu se mai nasc – sau, dacă se nasc, sunt tot mai rari. Iar plecarea lui nu e doar o pierdere personală pentru cei care l-am cunoscut. E o pierdere pentru o meserie care, încet-încet, se stinge sau se transformă în altceva. Fotoreporterul de teren, cu bocancii plini de noroi și cu pelicula – sau cardul – plin de istorie, devine specie pe cale de dispariție. Rămân însă imaginile. Rămâne exemplul. Rămâne felul lui de a fi – dovada că poți să faci presă fără să țipi, că poți să fii ferm fără să fii brutal, că poți să lași ceva în urmă fără să te pui pe tine în prim-plan. Pentru mine, Ioan Bîșcă va rămâne mereu omul cu aparatul la gât și cu zâmbetul liniștit, mergând prin lume ca și cum ar ști că fiecare clipă merită salvată. Și, într-un fel, a salvat-o.
Răzvan Bibire
Instantanee cu Adrian Năstase, o ceapă și două conserve de pește. Plus un cățeluș
Era prin 2001-2002, parcă, și în Bacău a descins un comando PSD în frunte cu Adrian Năstase, premierul atotputernic (și competent!) al acelor ani. Primarul Dumitru Sechelariu era patronul ziarului Deșteptarea și încerca să atragă investiții pentru Bacău, așa că era important ca ilustrarea vizitei mai-marilor de la București să fie OK. Încă de atunci era valabilă zicerea “o poză face cât o mie de cuvinte”, așa că rolul lui Nelu Bîșcă devenea esențial pentru reușita materialului din ziarul de a doua zi. În dimineața zilei respective, redacția fremăta, doar Nelu era de un calm de-a dreptul enervant. Degeaba noi, șefii mai mari sau mai mici, ne dădeam de ceasul morții să planificăm totul în cele mai mici amănunte. Cu aparatul foto alături, Bîșcă zâmbea cumva indulgent la toată agitația noastră și, atunci când a fost interogat despre cum s-a pregătit pentru eveniment, a răspuns cu un zâmbet îngăduitor-ironic: Păi, e la fel ca orice zi! L-am fotografiat eu pe Iliescu, pe Roman (Petre Roman, n.r.), nu știu câți miniștri și cardinali, ambasadori și afaceriști. Ce-i așa deosebit cu Năstase? Bineînțeles că răspunsul lui a crescut încă puțin tensiunea și așa mare a celor cu funcții în redacție. La un moment dat, ca și cum s-ar fi dus la o obișnuită ședință de Consiliu Local ori la vreun simpozion pe la muzeu, Nelu s-a ridicat alene din scaun, și-a pus aparatul la gât și ne-a informat cu vorba lui molatică: Eu mă duc mai înainte, poate prind ceva interesant. Și a ieșit cu pasul său elastic, de om care știe lungile cărări ale drumeției pe munte ori prin stufărișul bălților. La sfârșitul zilei, am primit de la Bîșcă zeci și zeci de fotografii excelente, care acopereau întreaga vizită a lui Năstase – de la sosire până la plecare, trecând prin multele vizite și întâlniri pe care acesta le avuse prin tot Bacăul. N-am realizat pe loc, dar fotoreporterul nostru reușise să stea lipit de prim-ministru mai ceva decât garda lui de corp. Pe la zece seara, după ce paginile excelent ilustrate au primit bun de tipar, m-am dus spre mica încăpere unde lucra Bîșcă pentru a-l felicita. Încă de cînd am ieșit din biroul de redactor-șef adjunct m-a izbit un miros de ceapă și… pește care plutea prin toată redacția acum pustie. Pe măsură ce mă apropiam de bârlogul lui Nelu, mirosul devenea tot mai puternic. În pragul ușii, mi s-a dezvăluit sursa “odorizantului”: o ceapă roșie cât un pumn de cioban și două conserve de pește (plus franzela de rigoare) ocupau jumătate din masa de lucru a lui Nelu. Înainte să-i spun eu ceva, și-a ridicat privirea și a zâmbit în colțul gurii: N-am apucat să mănânc astăzi, că m-am ținut după coada lui Năstase. Nu ți-e foame? Ia de aici! I-am privit fața obosită după o zi de alergătură și felicitările pentru excelentele fotografii s-au transformat într-un sec – Bravo, Nelule, ne-ai scos astăzi! Luminițele din ochii lui au lucit și mai tare, iar zâmbetul ghiduș s-a făcut larg de tot: Dai o bere pentru asta! A mai luat o îmbucătură zdravănă și a continuat – Eu v-am zis de dimineață că nu-i nicio problemă, că le facem pe toate cum trebuie! Poate dă șeful și o primă dacă a ieșit așa de bine! Am dat din cap nici a aprobare, nici negând ultimele lui cuvinte. L-am salutat și m-am întors să plec, dar Bîșcă mai avea o curiozitate – E vreun eveniment anunțat mâine dimineață? La ce oră? L-am privit peste umăr ca și cum ar fi făcut o glumă proastă, anunțându-l că a doua zi nu-i nimic la prima oră și poate să vină pe la zece la redacție.
Post-Scriptum (și mai) sentimental
Iubitor de animale, Nelu a avut mulți ani un cățel pe care-l ținea în apartament. Nu mai țin minte, dar la un moment dat companionul cu patru lăbuțe ori s-a pierdut, ori a murit, iar Nelu a suferit ca după pierderea unui prieten drag. Cum venea ziua lui, câțiva din redacție ne-am gândit să-l mai alinăm, așa că la minipetrecerea cuvenită i-am adus într-o cutie un cățeluș de câteva luni drept cadou. N-am să uit cum ochii I s-au înlăcrimat pe data și cum murmura mângâind mogâldeața – Băi, băi, da’ nu trebuia, eu nu…. să știți că…. Cred că l-a și botezat cu un strop de vin pe căpșorul mititel și mulți ani după aceea l-a așteptat cățelul pe Nelu să se întoarcă de la muncă.
Nelu Broșteanu
Un om discret și exemplar
Pare de necrezut! NELU BÎȘCĂ, membru UZPR , nu mai este printre noi ! A fost un coleg minunat, un profesionist al fotografiei de presă, dar și un artist în imortalizarea imaginii.
Un OM discret și exemplar în relațiile cu semenii săi.
L-am văzut mereu , fie pe vreme ploioasă , ninsoare , ger , căldură torida, fie în situații sociale ori politice conflictuale …mereu atent să surprindă esențialul. O mare pierdere pentru breasla jurnaliștilor! Pentru tot ce a fost în viață va trăi prin memoria celor care l-au cunoscut sau i-au apreciat creația din presă ori din cele două albume: ,,Bacău , instantanee regizate” și ,, Amagind timpul . Bacău cu plus și minus” .
DUMNEZEU SĂ ÎL ODIHNEASCĂ PE ACEST OM BUN!
Cornel Cepariu
Zi de zi, cu Nelu Bîșcă: Omul care prindea clipa
Reporter și fotoreporter. Eu scriam, redam realitatea de pe teren. El transforma fiecare clipă într-un cadru real, plin de sens.
Am lucrat aproape 20 de ani alături de Nelu Bîșcă.
Nelu nu era doar un coleg cu aparatul foto mereu pregătit. Fotografia lui era vie… era adevărul, realitatea. Emoție, trăire, esența momentului. Când apăsa declanșatorul, lumea se oprea pentru o clipă și devenea memorabilă. Era calm, glumeț, atent. Ploaie, vânt, caniculă, incendii, accidente, lacrimi, bucurie – oriunde era nevoie, el era acolo. Pe străzi, pe blocuri – să prindă cele mai bune cadre, în apă, în mijlocul acțiunii. Au fost zile întregi împreună pe teren, la conferințe, proteste, inaugurări, festivaluri sau diferinte evenimente. Fiecare zi avea povestea ei, iar Nelu știa să o surprindă.
Îi plăcea instantaneul. Ani de zile a avut în ziar rubrica „Poza zilei”, care vorbea de la sine. Accepta idei noi, provocări noi, pe le transforma imediat în cadre care expuneau totul fără un cuvânt. „Fotografia trebuie să spună ceva”, îmi spunea. Pe teren, eu urmăream evenimentul, el avea deja fotografia. O intuia, o trăia, o simțea.
Am împărțit mii de momente alături de el. O adevărată echipă – reporter și fotoreporter. Au fost și clipe în care ne adunam cu toții, cei din redacție, de la TV, de la radio, iar Nelu reușea să surprindă mereu acel… ceva: gesturile, zâmbetele, energia. Amintiri. Amintiri frumoase.
Cupa Presei la pescuit, se ocupa și de asta. Se implica în organizare, fiind și un împătimit al acestui sport! O zi simplă, dar memorabilă. Am fost și eu… concurent. Nu știam să pescuiesc, dar el m-a convins să particip. El mi-a pus undița în mână, el mi-a dat scaunul lui, chiar și pelerina de vânt, am stat alături două ore cu răbdare și zâmbet. Când am prins primul peștișor, singurul de altfel, am râs ca un copil. El râdea mai tare decât mine. „E peștișorul tău de aur”. Poza de atunci o am și acum în arhiva personală!
Au fost sute de alte zile: conferințe, lansări, întâlniri locale în care Nelu transforma realitatea într-o imagine memorabilă, cu atenție și cu drag față de oameni și momente. Și de cititori!
Nelu Bîșcă a fost un profesionist. Respectat. Toți cei care am lucrat cu el regretăm acum plecarea lui. Pentru mine rămâne colegul care nu m-a lăsat niciodată singură pe teren. Cel care, printr-un simplu click pe butonul declanșator al aparatului, oprea clipa pentru ca noi să o putem înțelege. Îmi doresc doar ca, atâta timp cât îi privim fotografiile, timpul să nu îl ia niciodată dintre noi.
Roxana (Neagu) Cerghici
Nu prea avem poze cu fotoreporterul nostru Ioan Bîșcă. Așa că suntem nevoiți să scriem 1.000 de cuvinte
Când a venit propunerea redacției Deșteptarea de a scrie câteva rânduri – ”vreo 10 quadrati” – despre colegul și prietenul meu Ioan (Nelu) Bîșcă, cea mai mare temere a fost că nu voi găsi nicio poză cu el, pentru a ilustra materialul. Din 30 de ani și 4 luni (ne-am cunoscut pe 9 octombrie 1995), am găsit două în cutia mea cu fotografii pe hârtie: una din 1999, de la o petrecere a redacției, despre care e de preferat să nu se prea vorbească, iar alta din 2009, de la finalizarea albumului „DEȘTEPTAREA 20 DE ANI. Istoria ziarului, istoria Bacăului”, despre care e de preferat să se vorbească mai mult.
Subiectul lipsei lui Nelu – și a tuturor fotoreporterilor – din imagini a fost dezbătut de multe ori și de mult timp. Odată, la o ediție aniversară a Deșteptării, în care trebuia să apară poză cu fiecare ziarist, aproape de închiderea ediției s-a constatat că Nelu adusese poze cu toți, mai puțin cu el. Că nu avea. A trebuit să i se facă urgent una, chiar în laboratorul foto, pe care a scos-o din camera obscură după un tratament pe repede-înainte. Subiectul a fost dezbătut inclusiv lângă sicriul lui, de colegii și prietenii din presa băcăuană.
Aș mai fi vrut să găsesc o poză cu bunul lui prieten Dino, pe care i l-am făcut cadou, mai mulți colegi și prieteni, în anul 2000. Prin vara aceea, în redacție Nelu nu mai era același om zâmbitor pe care îl știam. Stătea singur în laboratorul foto, unde, de câteva ori, l-am prins lăcrimând. După presiuni, a recunoscut că îi dispăruse câinele, pe care îl iubea mult. Trebuia găsită o soluție, că ni se rupea inima.
Așa că, într-o seară, Nelu a fost sunat acasă de redactorul-șef care, cu o voce pretins gravă, i-a spus că, în 10 minute, să fie în fața scării, că vine mașina redacției și trebuie să plece la un eveniment în județ. Dar șoferul l-a adus pe Nelu la redacție. ”Ia cutia aia de după birou și du-o acasă”, i s-a spus. Nelu s-a aplecat, a deschis cutia și, om la 40 de ani atunci, a tăcut câteva secunde, după care i-au dat lacrimile: ”Ce mi-ați făcut?!” Apoi a luat din cutie un puiuț de cățel caniche royal, alb+gri+bej, parcă. L-a dus acasă, l-a crescut și l-a iubit. I-a zis Dino.
Dar Dino a devenit, la un moment dat, foarte cheltuitor. Lăsat liber pe Calea Republicii dimineața, când Nelu pleca la redacție, numitul Dino, o superbie de câine acum, lua la rând toate micile magazine alimentare, de la podul de fier până la Narcisa. Se urca cu două labe pe vitrinele frigorifice, lăsa puțin capul pe o parte și privea cu ochii lui umezi în adâncul ochilor doamnelor vânzătoare. Care, seduse prin metoda care acum se numește ”Lover Boy”, îi ofereau tot ce aveau mai bun: un sălămior de Sibiu, un mușchiuleț țigănesc, o păstrămioară, un cotlețel. Tăiau câteva felii și îl serveau pe domnul Dino. Numai că, pe data de 15 ale lunii, ”la chenzină”, Nelu trebuia să ia și el la rând magazinele pe care le frecventa zilnic câinele lui. Ca să-i plătească toate datoriile. Pentru că, la fel ca la birturile sătești, Dino era trecut ”pe caiet”, alături de șomerii cartierului.
Așa era sufletul colegului și prietenului meu Nelu Bîșcă. Iubea cu pasiune oamenii, vietățile, meseria, orașul. Zâmbea (aproape) mereu și era extrem de serios în meserie. Dar despre toate acestea sunt convins că scriu, în această pagină, ceilalți colegi și prieteni.
Cred că cel mai bine l-a descris fostul nostru redactor-șef, Gheorghe Bălțătescu: ”O poză de-a lui Nelu ne scutea pe noi, redactorii, să scriem 1.000 de cuvinte”. Așa că, în lipsa pozei, am scris și eu acest text, de nici măcar 1.000 de cuvinte. Fiindcă 1.000 de cuvinte ar fi depășit cu mult cei ”10 quadrati”.
Aurelian CHISCOP
„Unde-i fotograful? Unde-i cameramanul?”
Au și plecat, „maestre”, clipa a fost surprinsă, nu ți-ai dat seama…? Ne înțelegeam din priviri — unghiul tău, unghiul meu — știam să nu trecem unul prin fața obiectivului celuilalt. Profesionalism, respect, din unghiuri diferite, aceeași poveste… semn că înțelegeam fără să comunicăm verbal despre ce, cine e vorba. La redacție, materialul descărcat, livrat, gata de știre. Noi comunicăm lumii vești și povești prin obiectivul aparatului de fotografiat și al camerei de luat vederi. Noi simțeam primii durerea sau bucuria lumii, îndoiala și nu vorbeam despre asta. Nelu îmi zâmbea sau îmi arunca o privire de groază și înțelegeam că lumea se duce naibii sau că mai există o speranță. Am fost și eu pe dealul cu biserica din Berești-Bistrița… la înmormântare. Am fost ca să știe și să regrete că m-a lăsat singur și să-i spun că va fi etern în sufletul meu. „Am stat tăcuți de efort, nu fizic, ci moral, câteva ore. Despărțiserăm cei doi bolovani care se-mbrățișează ai lui Brâncuși… o schimbare a mugetului prin…” Mi-e dor de tine, Neluțule!
… căci îți plăcea Nichita…
Marius Curucli
Fotojurnalismul nu este doar o profesie
Nelu …un martor al timpului, un cronicar al realității și un păstrător al adevărului în forma lui cea mai pură : imaginea. Într-o lume în care cuvintele pot fi răstălmăcite, el a ales fotografia — limbajul universal al emoției și al faptului trăit. Prin fiecare cadru surprins, a dăruit comunității noastre nu doar imagini, ci dovezi ale istoriei cotidiene. A fost acolo unde viața pulsa: în mijlocul evenimentelor, în momentele de bucurie, dar și în clipele grele. Fotojurnalismul nu este doar o profesie; este o vocație care cere curaj, răbdare, sensibilitate și o profundă responsabilitate față de adevăr. Nelu Bâșcă a întruchipat toate aceste valori. A știut când să apese declanșatorul și, poate mai important, a știut când să aștepte. A înțeles că o imagine puternică nu este doar bine compusă, ci încărcată de sens,emoție, umanitate. Prin munca sa, a construit punți între oameni. A făcut vizibil ceea ce uneori trecea neobservat. A dat chip clipei…dar si eternitate! Moștenirea lui nu constă doar în arhivele pline de imagini, ci în impactul pe care l-a avut asupra comunității și asupra celor care au avut privilegiul să lucreze alături de el. Ne-a învățat că adevărul merită căutat, că fiecare poveste contează și că lumina… trebuie găsită chiar și în cele mai întunecate… momente. Domnule,este o onoare sa fim contemporani! Noi mai zăbovim puțin pe aici…Amăgind timpul!
Iuri Leteanu
Dintr-o dată, cotidianul băcăun a devenit mai sărac
A dispărut din peisaj ochiul critic al celui care i-a urmărit evoluția prin obiectivul aparatului de fotografiat. Adunând cu meticulozitate, dar și cu o infinită răbdare, zecimile de secundă în care efemerul devenea permanență, Ioan Bîșcă a devenit parte din istoria contemporană a Bacăului. Iar acum, implacabil, Nelu, așa cum îl știam noi, cei apropiați lui, a devenit istorie. O dată cu el, pare că apune o epocă a fotojurnalismului cu aromă de celuloid. Pentru noi, cei rămași să-l comemorăm, mai este o rază de speranță. Cei ce vor dori să-l (re)descopere, îl vor găsi printre imaginile sale adunate într-o viață de om, cu zâmbetul lui ștrengăresc agățat de colțul gurii, cu glasul lui molcom și împăciuitor și cu ochii lui ageri. Și chiar dacă sticla rece a lentilei pare să ascundă emoțiile firii, în fiecare dintre fotogramele sale vom găsi presărate frânturi din sufletul lui cald. Mai rămân și amintirile, clipele petrecute împreună la bine și la rău, pe marginea terenurilor de sport, prin soare, ploaie ori viscol, prin apă și foc, acolo unde ne-a chemat datoria. Când se întâlnesc, fotografii se salută urându-și unii altora „Lumină bună!“. Astăzi, cu trisețe în gând, nu pot decât să spun „Drum bun spre Lumină, Nelu Bîșcă!“
Liviu Maftei
Omul cu aparatul foto
L-am cunoscut pe Nelu Bâșcă la începutul anilor ’90. Era în redacția ziarului ”ZIUA”. Îmi amintesc laboratorul foto, unde mergeam noi reporterii, să alegem pozele pentru materiale noastre. Era un laborator cu substanțe de cotrast, tăvi și soluții, camera întunecată de unde Nelu, ca un vrăjitor, scotea imagini cu clădiri, portrete, incendii și evenimente. Bineînțeles, alb- negru. Totul pare, acum, atât de primitiv în comparație cu ce pot face camerele foto și AI. Și totuși, el scotea poza clară, expresia perfectă , poziția ideală. Vorbeam zilele trecute cu o fostă colegă și îmi spunea că i-a făcut o poză și ca să fie format A3 , a lipit două A4 pagini. Așa erau începuturile. El a ținut însă pasul cu tot ce a adus tehnologia și a creat o arhivă demnă de orice ziar de renume.
De atunci, orinde m-aș fi întâlnit cu Nelu, nu îi lipsea camera foto agățată de umăr, era parte din ființa lui. Și nu mă refer la evenimente, o avea prin piață, prin parc, prin oraș pur și simplu. Și nu de puține ori, ne făcea și nouă poze, așa ca amintire, de la o conferință de presă sau o inundație, atât timp cât aveai e expresie demnă de imortalizat. Așa m-am ales cu cea mai bună poză care mi-a fost făcută vreodată. Și cea mai frumoasă poză pe care i-a făcut-o cineva fiicei mele. Mulțumesc , Nelu!
Dana Munteanu
Credeam că e nemuritor…
Nu m-am gândit deloc în ultima vreme la cel care ne-a fost coleg, Nelu Bîșcă, maestrul imaginilor și stăpân al timpului sau, mă rog, al unor bucăți din timpul nostru. Așa e viața, ne apropie, apoi ne desparte… Abia acum, la plecarea lui în Nemărginire (care m-a șocat, credeam că e nemuritor!), îmi amintesc mereu câte ceva; din ce în ce mai multe lucruri despre el, din ce în ce mai multe discuții sau întâmplări. Și, amintindu-mi, îmi dau seama că – fotoreporter, pescar, bucătar sau povestitor – era un artist în tot ce făcea! Despre talentul lui în arta fotografiei pot vorbi alții, care se pricep mai bine decât mine (eu pot doar să-l recunosc așa cum recunoști valoarea unui tablou care te uimește fără să știi neapărat de ce), dar pot vorbi despre alte multe talente pe care le avea. Îmi amintesc, de pildă, că Nelu cunoștea o mulțime de oameni interesanți și era doldora de povești, pe care le și scria câteodată. Reportajele lui erau vii, îmbibate de miresme și culori, surprinzătoare prin ceea ce ne descopereau, ca și fotografiile lui… Păcat că nu le-a adunat într-o carte! Era un pescar pasionat, dar și un bucătar foarte priceput, care experimenta o mulțime de rețete, multe pe bază de pește, evident, iar fripturile lui însoțite de tot felul de sosuri speciale și salate erau foarte apreciate. Zacusca de pește? O minunăție! Ne-a cadorisit de multe ori cu delicatesele preparate de el! Nelu Bîșcă era un jurnalist aparte, care putea fi prea tăcut uneori, pretențios alteori, dar era foarte generos și sensibil. Nu cred să fi spus vreodată ”NU” în fața unei rugăminți. Dacă exagerai, întâi se supăra, apoi ceda și se sacrifica. Și în tot ce își propunea, era foarte bun, un artist talentat și încăpățânat, care știa precis ce trebuie să facă și cum să facă!
Silvia Pătrășcanu
Un om liniștit, neconflictual, ubicuu
A murit cel mai „datornic” fotoreporter din Bacău! Era veșnic dator, pentru că pe unde se ducea, i se cereau fotografiile pe care le realiza. „Îmi faci și mie un cd cu pozele din o mie nouă sute toamna? Îmi trimiți și mie pozele pe mail?” Puțini se ofereau să îl și plătească pentru munca lui. Veșnic zâmbitor și înțelegător, nu refuza pe nimeni, dar nici nu avea timp să „rezolve” toate solicitările, pentru că, iată, se grăbea. Un om liniștit, neconflictual, ubicuu, modest și profesionist. Odihnește-te liniștit, Nelu Bîșcă!
Florin Popescu
Nelu, fotograful-cronicar, ochiul Bacăului
Atunci când un bun coleg dispare, pe neașteptate, în nemurire, cuvintele fug, părând c-ar vrea să se ascundă, rușinate de consternarea nenorocirii care învăluie mulțimea de rude, prieteni, cunoștințe sau simpli admiratori ai celui „care a fost”. Ți-e greu, parcă, și să-ți ridici ochii, încercând să te dezmeticești din uluiala care te-a pocnit, aidoma unei „atomice”.
Căci, Nelu, fotograful – cronicar, era, fără îndoială, un mare talent, venit parcă din neant, profesionistul care „simțea” subiectul în instantaneul pe care-l aștepta, ștrengar, s-apară. Știa să surprindă „știrea”, apăsând la timp declanșatorul, servindu-ți acea imagine care putea, oricând, să înlocuiască o mie de cuvinte.
Nelu, vânătorul de imagini, își făcea treaba, simplu, fără efort, genial, de-ar fi să evoc sutele de imagini în care-a surprins, nu doar emoția, dramatismul momentului, ci și umorul, numeroasele sale fotografii reușind să redea ipostazele hilare, caraghioase, bizare ale societății, pe care ochii trecătorului grăbit le rata, de cele mai multe ori.
Nelu, pozarul nostru pașnic, dar cu zvâc, reușea să îmbine politicos fotografia comercială cu cea de artă, aducând publicului consumator „capturile” spectaculoase, menite să reziste timpului. Din păcate, Nelu n-a reușit să supraviețuiască vremurilor. În schimb, timpul nu-l va uita, rămânând viu printre noi, chiar și după ani, mulțumită zestrei inestimabile pe care-a lăsat-o viitorimii – albumele sale foto, dar și colecția de mii de filme fotografice de celuloid, developate în camera obscură.
Nelu, istoricul vizual, ochiul Bacăului, nu va mai cutreiera străzile urbei, cu aparatul foto mereu pitit la piept, imortalizând oamenii, stările și emoțiile, momentele unice ale … măririi și decăderii. Se-alătură celorlalți colegi, plecați în lumea mai bună, unde imaginile se succed la infinit, într-o perfecțiune divină.
Florentin Radu
A lăsat un gol între noi greu de acoperit
Vineri, 27 februarie 2026, o zi ca oricare alta. Mă pregătesc pentru un weekend cu evenimente la care merg să fotografiez. Nu de multă vreme am resuscitat fotoreporterul din mine regăsind acea pasiune care odinioară, pe vremea când revista presei avea miros de cerneală proaspătă, îmi aducea atâtea bucurii. Camerele, lentilele sunt gata, citesc știrea… Genunchii mi se înmoaie, gândurile îmi sunt deraiate, cuvinte nu mai am, gust amar… Își face loc prin ceața din mine prima reacție și strig lăuntric cât mă țin puterile: „Nu-i drept!!!” …Nelu a plecat. Mentorul meu în fotografie s-a grăbit la Ceruri. Mă cert cu Dumnezeu căci nu înteleg cum un om care nu a deranjat pe nimeni niciodată, mereu binevoitor, cu zâmbetul lui perpetuu, să ne părăsească atât de devreme. Nu-i drept…
Nelu m-a învățat nu doar o meserie, ci și cum să privesc, să înțeleg lumea prin ochii foto-jurnalistului. Patru ani am împărțit biroul în familia Deșteptarea, patru ani m-am hrănit din experiența unui profesionist desăvârșit. A fost prietenul nostru al tuturor, fie colegi de breaslă, fie subiecți vizați prin lentila obiectivului său, fie camarazi pe malul bălților sau pe crestele munților. A lăsat un gol între noi greu de acoperit.
Lumină bună acolo Sus, Maestre!
Sebastian Sascău,
fotoreporter Deșteptarea 2005-2007; 2010-2012
In memoriam Ioan Bîșcă
Vechiul laborator foto al fostei redacții, cu pelicule de film înșirate de sus în jos, ca niște șerpi de apă pescuiți în Deltă, drumuri prin țară și drumuri de țară, fotografii, nopți pierdute (vorba vine pierdute), interminabile partide de biliard jucate acum mai bine de 30 de ani sub ochii și muștruluielile de chibiț mucalit ale lui Dan Mindirigiu, povești din armata făcută pe undeva pe la Otopeni, parcă, povești spuse într-o după-amiază însorită de martie a îndepărtatului an 1997, la hotelul „Dumbrava”, așteptând mai întâi în parcare și apoi, înăuntru, în restaurant, la un coniac ori poate două, echipa… Armatei, Steaua, pentru meciul de a doua zi contra lui FCM Bacău, poza lui Ionică Serea, autorul golului de 1-0 pentru FCM Bacău în meciul de a doua zi cu Steaua, ierni aspre întâmpinate fără de fular, ba chiar cu gulerul descheiat „pentru că am căzut într-un lac înghețat când eram mic și nu mai simt frigul”, din nou fotografii, toate serbările de final de an școlar ale fiică-mii, o porție de zacuscă de pește- „ia și gustă, e o bunătate”- apoi inevitabila zacuscă de ghebe- „nu te uit, stai liniștit, îți aduc”- ghebe culese de mâna lui, zacuscă făcută de mâna lui, pagina săptămânală, scrisă tot de mâna lui într-un limbaj pitoresc pentru că nu era numai un fotograf-alfa, boscorodelile (rare, dar de pomină) când era întrerupt din redactarea paginii sale, zilele de naștere din decembrie și cele onomastice din ianuarie, toate, dar absolut toate aniversate în redacție și stropite din belșug, un Guerin Sportivo adus de la Como- „frumos acolo la munte, dar mai frumos e-n munții noștri”- cățelul lui, Dino, care călătorea cu autobuzul, da, da, cu autobuzul, cale de două-trei stații, așa cum motanul lui Andrea Camilleri lua trenul de la Palermo la Termini Imerese, mereu fotografii – „vezi că am descărcat pozele, alegi tu ce-ți place”- și era greu de ales pentru că mai toate îți plăceau, zâmbetul său cald de om bun, toate acestea și, multe, foarte multe altele au fost și vor rămâne Ioan Bîșcă. Și ținând cont că a fost nu doar un om bun, ci și un spirit liber, acum, la ceas greu, de despărțire, în locul clasicului „fie țărâna ușoară”, se cade să spun: „Să-ți fie cerul ușor, Bîșcane!”.
Dan Sion
A fost un fotoreporter dedicat trup și suflet meseriei
Când un om cu suflet bun si de caracter, așa cum a fost Nelu Basca, se urcă la ceruri, cuvintele sunt prea puține pentru a exprima mâhnirea ce te cuprinde. Pentru că ne leagă o colegialitate de decenii, timp în care m-am convins de profesionalismul lui desăvârșit în ale fotografiei jurnalistice, reușind de fiecare dată să surprindă în imagini elocvente istoria clipei. Pentru a prinde un cadru cât mai concludent și sugestiv nu ezita să se expună chiar și unor situații riscante. A fost un fotoreporter dedicat trup și suflet meseriei, dar a demonstrat că are și un bun condei în a relata diverse întâmplări hazlii, mai ales cu pescari. Însă imaginea lui nu ar fi completă, dacă nu aș vorbi și despre Nelu Basca-OMUL. Când îl întâlneam, fie în redacție fie pe stradă, zâmbea larg și plin de solicitudine, indiferent de rugămintea profesională pe care i-o adresam. Era prietenos cu toată lumea și nu refuza pe nimeni care îi cerea vreuna din fotografii. Dumnezeu sa te odihnească în pace, drag coleg!
Elena Țintaru
