Un document de presă din ianuarie 1973 și semnificația lui astăzi
În ediția din 17 ianuarie 1973, ziarul Steagul roșu publica un amplu articol dedicat organizării vieții culturale în mediul rural, având ca punct central rolul căminului cultural în satul socialist contemporan. Textul, redactat în cheia jurnalismului de control și îndrumare specific epocii, pornea de la un principiu ferm formulat chiar în titlu: „Să integrăm activitatea căminului cultural în contextul specific al vieții satului contemporan”.
Articolul sublinia că, prin profilul și funcționalitatea sa, căminul cultural trebuia să fie un nucleu al vieții economice și spirituale a satului, un instrument activ în propagarea cunoștințelor agricole, a normelor cooperative și a educației politico-profesionale. Deși autorii recunoșteau existența unor exemple pozitive în județ, accentul era pus pe deficiențele constatate în urma unui „raid” jurnalistic efectuat în mai multe comune.
Documentul relevă o rețea instituțională bine definită: cămine culturale, biblioteci comunale, C.A.P.-uri, I.A.S.-uri, S.M.A.-uri, toate coordonate prin planuri de măsuri elaborate de Comitetul județean de partid. Activitatea culturală rurală nu era concepută ca un act spontan, ci ca un program riguros: cursuri ale Universității populare sătești, cicluri de conferințe agricole, seri de întrebări și răspunsuri, consultații de specialitate, popularizarea Statutului C.A.P., sprijinite logistic de biblioteci prin liste bibliografice și fond de carte adecvat.
Tocmai pe acest fundal organizatoric bine conturat, deficiențele semnalate apar ca abateri grave. În comuna Traian, lipsa planului de muncă, inexistența registrelor de evidență și absența oricărei activități notabile pe parcursul unei luni întregi sunt prezentate ca simptome ale dezinteresului și comodității. Situații similare sunt consemnate în Secuieni, Odobești și Letea Veche: televizoare „defecte” în plină perioadă de telelecții, săli goale, biblioteci inactive, directori de cămine culturale absenți sau neimplicați.
Tonul articolului rămâne constant critic, dar nu punitiv în sens individual, ci orientat spre responsabilizarea factorilor locali și spre reafirmarea rolului comitetelor comunale de partid, chemate să intervină prompt pentru remedierea deficiențelor. Textul se încheie cu o concluzie tipică presei vremii: eficiența activităților culturale depinde de respectarea strictă a atribuțiilor și de intensificarea controlului organizatoric.
Privit din perspectiva prezentului, acest document de presă capătă o semnificație suplimentară. Dincolo de limbajul ideologic și de presiunea conformismului politic, articolul descrie o realitate în care viața culturală rurală beneficia de infrastructură, de personal dedicat, de programe coerente și de așteptări clare privind funcționarea instituțiilor. Chiar și lacunele criticate de jurnaliști indică existența unui standard minimal de activitate, a unui orizont de normalitate instituțională.
Prin comparație, în multe zone rurale de astăzi, căminul cultural a devenit o clădire marginală, rareori funcțională, biblioteca comunală este adesea desființată sau redusă la un fond simbolic, iar activitățile culturale sunt sporadice și dependente de inițiative izolate. Dacă în 1973 problema era nerespectarea unui plan existent, în prezent, de multe ori, planul însuși lipsește.
Astfel, articolul din Steagul roșu rămâne nu doar o mostră de jurnalism al epocii socialiste, ci și un document util pentru înțelegerea regresului structural al vieții culturale rurale. Paradoxal, critica severă formulată atunci scoate în evidență un nivel de organizare și de preocupare care, privit retrospectiv, pare astăzi la o distanță considerabilă.
