Părintele Ioan Danci, slujitor al bisericii și suflet devotat în slujirea comunității, a împărtășit recent o poveste cutremurătoare pe rețelele sociale, ilustrând momentele de umanitate și compasiune care pot lumina chiar și cele mai întunecate nopți.
Într-o călătorie în zona Neamțului, părintele Ioan a fost martorul unei întâmplări ce a lăsat o amprentă puternică asupra inimii sale. Spre finalul serii, în apropiere de Roman, a observat un suflet în suferință, îmbrăcat grosolan și cu o geantă lângă el, facând semne disperate pentru a cere ajutor. Cu grijă și teamă în suflet, părintele a continuat drumul, conștient de riscurile implicate în a opri într-un loc necunoscut, mai ales la ore târzii.
Cu toate acestea, inima sa a început să vibreze de neliniște, iar gândurile despre frigul de afară, dezastrul unei nopți reci, l-au făcut să se întoarcă.
„Am mers cam cinci minute, și nu a zis nimic, își sufla în mâini mereu, cred că îi înghețaseră degetele! Am dat căldura mai tare să se încălzească. După vreo 5 minute, își întoarce capul spre mine și zice: «mulțumesc părinte!».
Părintele Ioan a încercat să ofere căldură și siguranță acestui suflet rătăcit. În tăcere, cei doi au mers pe drumurile reci ale nopții, iar bătrânul și-a împărtășit povestea dureroasă. Cu inima înfrântă, bătrânul a apelat la rugăciunea și îndrumarea părintelui, căutând o cale de îndreptare pentru fiul său.
„Am ajuns la Bacău, m-a întrebat dacă îl pot duce aproape de catedrală! Înainte de a coborî din mașină, i-am strecurat în mâna un bănuț, a primit cu greu bănuții și plângând. Mi-a zis ca cea mai mare rugăminte a lui este să mă rog pentru fiul lui să îl lumineze Dumnezeu! Avea cam 65 de ani bătrânelul. M-am dat jos din mașină și l-am îmbrățișat, l-am binecuvântat în numele lui Dumnezeu, i-am strâns mâna, care încă era rece, și l-am întrebat unde sta sora lui.
Mi-a arătat blocul, și-a scos un telefon cu butoane din buzunar, a zis că își anunță sora că ajuns! Și-a luat geanta în spate, l-am urmărit până a ajuns în fata blocului și am plecat! Tot drumul până acasă l-am simțit în dreapta mea pe scaun. Săracii părinți, saracii copii, saracii oameni, săracii de noi!”
Această întâlnire emoționantă aduce în prim plan realitatea dureroasă a unor vieți sfâșiate de greutăți și aduce aminte că, în mijlocul iernii noastre personale, poate apărea un pelerin binecuvântat care să ne întindă o mână călduroasă. Este o chemare la compasiune și solidaritate în fața nevoilor celor din jurul nostru.
Într-o lume plină de provocări și necazuri, această poveste reprezintă un apel către bunătate, iubire și îngrijire față de cei aflați în suferință. Să ne amintim mereu să fim pelerini de bunătate și căldură, căutând să aducem lumină în viața celor aflați în întuneric.
