Vlad Nicolici: ”Eu am plecat de la Vocea României cu sentimentul că publicul care mă ascultă pe mine este un public care gândește”

Vlad Nicolici: ”Eu am plecat de la Vocea României cu sentimentul că publicul care mă ascultă pe mine este un public care gândește”

              După experiența participării la ”Vocea României”, Vlad Nicolici, cunoscut publicului băcăuan și ca actor al Teatrului Municipal ”Bacovia”, a inițiat un nou proiect muzical, trupa VLAD, o trupă de rock alternativ, pentru cei care ”simt și gândesc deștept”.

              Joi, 21 decembrie, ora 19.00, trupa VLAD va lansa pe scena Teatrului Municipal ”Bacovia” din Bacău single-ul ”Murphy”, o piesă definitorie pentru filosofia muzicală a proiectului. Membrii trupei anunță un show ”fresh, electric, ba chiar electrizant”, iar cei care vor să ia parte la această experiență pot achiziționa bilete de pe site-ul https://eventbook.ro/music/bilete-concert-vlad-murphy-lansare-single

În calitate de inițiator, solist și compozitor al trupei, Vlad Nicolici ne spune în acest interviu povestea proiectului, a piesei care va fi lansată în Bacău, și ne vorbește, onest, despre cine a devenit ca artist de la debutul său pe scena ”Vocea României”.

Printre invitații la concertul din 21 decembrie se numără și mama lui Vlad, Mona Nicolici, unul dintre cei mai cunoscuți și respectați jurnaliști de radio și televiziune din România, care a fost și este o sursă constantă de inspirație pentru fiul său.

”Parcă aveam nevoie unul de altul, și eu de ei, și ei, de mine” 

Laura Huiban: Înainte de toate, spune-mi, te rog, care este povestea trupei VLAD? Și care îi sunt membrii?

Vlad Nicolici: Trupa VLAD s-a înființat în octombrie 2023, când am început să repetăm pentru acest proiect, pentru că discuțiile premergătoare au avut loc în vară, când ne-am întâlnit prima oară și am testat melodii, am testat sound-uri, era foarte mișto și ne-am hotărât că trebuie să facem treaba asta împreună. Membrii trupei VLAD sunt Andrei – la tobe, Tedy – la bass, Mysha – la chitară, Raluca – voce și eu – voce și chitară.

Laura Huiban: Dar care a fost exact contextul în care a luat ființă trupa?

Vlad Nicolici: După”Vocea României” primeam tot felul de oferte să cânt în trupe de cover-uri, de evenimente ș.a.m.d. Eu am trăit această experiență înainte de participarea la ”Vocea României” și, sincer, mi s-a luat, mi-am zis că ”Nu, eu fac muzica mea, eu creez, nu pot să mai stau să-mi spună altul ce să fac”. (râde, nota mea). Doar că au fost unii care au tras de mine maxim, și pe Instagram, și pe Facebook, și pe WhatsApp, le-am spus ”Nu!” și mi-au mai scris o dată. Și, într-o seară, după ce am văzut cât mă bat la cap oamenii ăștia, am zis: ”Hai să-ncerc, să ne vedem o dată!”. Toți suntem din București, dar nu ne cunoașteam, așa că am ieșit prima dată la o bere, am vorbit toată seara și a fost foarte mișto, pur și simplu am avut acel feeling că trebuie să încerc chestia asta. Și, a doua zi, la repetiții, am început să cântăm împreună – ei erau închegați, cântau deja de zece ani, sub altă formulă – și, la final, le-am propus să cântăm o piesă scrisă de mine. Am încercat și a sunat extraordinar, ne-am unit atât de frumos, parcă aveam nevoie unul de altul, și eu de ei, și ei, de mine. Așa că le-am spus: ”Știți ce? Eu doream să fac în ianuarie un casting pentru trupa VLAD, dar cred că v-am găsit! Nu vreți să facem treabă?”. Și în două secunde au zis toți ”Da, categoric, pe lâmgă trupa de eveniment,e facem și asta!”. Și uite că, dintr-odată, am căștigat două trupe. Sunt niște oameni cu care vibrez, și cu care merge treaba. Avem în plan ca până în luna mai 2024 să lansăm trei melodii, una dintre ele, MURPHY, o lansăm acum, pe 21 decembrie, în Bacău. 

”Legile lui Murphy ne guvernează fără să ne dăm seama” 

Laura Huiban: Care este povestea piesei MURPHY, pe care o lansați în Bacău? Textul e super smart și aproape exclusivist ca adresabilitate. Are, totuși, vreo legătură cu legile lui Murphy?

Vlad Nicolici: Da, da, așa e, dar are treabă cu legile lui Murphy… Eram, într-o seară, cu gașca mea de prieteni, vechi, din liceu, și stăteam pur și simplu, și beam bere, și vorbeam de chestia asta că ”Băh, suntem toți tineri, și toți muncim foarte mult, tragem foarte mult de noi, suntem ocupați non – stop ș.a.m.d. Și la final de an îți dai seama că muncești mult mai mult decât ar trebui s-o faci sau decât ai avea nevoie, ca bani”. Și am început s-o dăm în tot felul de filosofii și spuneam cum totul a luat-o razna și cum merge totul nașpa, și cu războiul ș.a.m.d., și unul dintre noi, care n-a spus nimic toată seara și stătea și cugeta, zice dintr-odată: ”Dacă există vreo șansă ca ceva să meargă prost, sigur va merge prost!”.

Laura Huiban: Legea lui Murphy…

Vlad Nicolici: Da!… (râde, n.m.) Și în momentul ăla toți ne-am oprit și am început o discuție de vreo oră, în care am realizat că Legile lui Murphy ne guvernează fără să ne dăm seama. Bine, poate nu e o gândire chiar pozitivă sau cum să spun, eficientă, neapărat, pentru că te gândești la ce-i mai rău, dar este, de fapt, o privire autoironică, și asta mi-a plăcut foarte tare și am zis: ”Băi, asta-i piesă! Și ce bine sună ca titlu!”. Așa că am făcut-o acustic, prima oară, am cântat-o un an de zile cu proiectul ”Primul pas”, în care eram singur, și lumea a reacționat foarte bine la ea și atunci când reacționează lumea e frumos, e important. 

Laura Huiban: În ce stil muzical se încadrează trupa VLAD? Când am ascultat MURPHY, și am văzut și videoclipul, m-am gândit un pic la Jurjak, și la piesa lor ”Vântul”. Vreți să vă poziționați ca trupă în zona de rock alternativ?

Vlad Nicolici: Da, rock alternativ, cred că aici ne-am încadra cel mai bine, deși, evident, fiecare dintre noi are influnțele sale, ca artist, și ne putem duce un pic și în zona de blues, ușor, și în zona de pop, uneori, o să lansăm chiar o melodie reggae, înspre vară, dar cred că elementul comun e, da, rockul alternativ.

”Pe asta cred că ar putea să se bazeze trupa VLAD, pe muzică pentru oameni care simt deștept și care gândesc deștept” 

Laura Huiban: Și ca filosofie din spatele versurilor, veți merge pe linia mesajului din MURPHY? În momentul de față versurile melodiilor pe care le auzim la radio sunt, în majoritate, destul de simpliste, chiar superficiale. Textul piesei MURPHY pare construit pentru un alt fel de public, un public autoironic, care gândește. Veți păstra această linie?

Vlad Nicolici: Da, uite, asta este o chestie de spus. Eu am plecat de la ”Vocea României” cu sentimentul că publicul care mă ascultă pe mine și care ascultă genul acesta de voce e un public deștept, un public care gândește, care ar vrea să simtă mai mult, care se bazează pe niște filosofii sau nici măcar, dar care are destulă creativitate cât să empatizeze cu acest tip de discurs. La lansarea din 28 noiembrie, din București, mi-am dat seama că oamenii chiar înțelegeau versurile, ca artist simți când mesajul este bine receptat, când omul înțelege exact ce-ai vrut tu să spui. Și când am simțit asta, da, am zis că pe asta cred că ar putea să se bazeze trupa VLAD, pe muzică pentru oameni care simt deștept și care gândesc deștept.

”Cred că pe asta aș vrea să se bazeze trupa VLAD, pe NORMALITATE, pe normalitatea de-a simți, pe normalitatea de-a-nțelege muzica, de-a o cânta” 

Cred că este timpul ca muzica din România, cel puțin, să evolueze un pic. Și, cum spunea tatăl meu, de curând, când s-a întors de la un protest, din București: ”Băi, mă uitam în jurul meu și mi-am dat seama că nu mai sunt românii ăia, nesimțiți, pe care îi știam, care aruncă și urlă, erau doar oameni normali, cu joburi, ca și mine, și care erau nemulțumiți, dar nu era nimeni violent”. Și, cumva, asta m-a inspirat destul de tare, pentru că normalitatea, în momentul de față, devine un lux, uneori, apropo de LGBT sau nu mai știu ce… Qplus… sau de tot ce se întâmplă în momentul ăsta în jurul nostru, că tot mai mulți adolescenți încep să fie catalogați ca ADHD-iști, și depresivi, și… o chestie care ușor, ușor, parcă devine normală… Am auzit de foarte multe ori în jurul meu în ultima perioadă: ”Bă, cu toții sutem depresivi” sau ”Cu toții avem o chestie de… nah…”. Stai, mă, un pic, mă!, că nu e nimic greșit să fii NORMAL! Ba chiar mi se pare că ar trebui să devenim o majoritate! Cred că pe asta aș vrea să se bazeze trupa VLAD, pe NORMALITATE, pe normalitatea de-a simți, pe normalitatea de-a-nțelege muzica, de-a o cânta. Muzica VLAD nu e creată, în momentul acesta, așa, complex, simfonic, dar în momentul în care o cântăm, pe scenă, înțelegi despre ce este vorba, și mi se pare că actul artistic live este cel mai important, mai important decât orice se pune pe media. Și atunci, da, VLAD este despre normalitatea de a fi pe scenă și de a cânta muzică cu versuri deștepte, pentru oameni deștepți, după cum am zis adineauri.

”Cred că la Vocea României am trăit cea mai grea experiență a mea, profesional vorbind, de până acum” 

Laura Huiban: Ce te-a învățat experiența ”Vocea României”. Când ai participat mai exact și în ce moment ai ieșit din competiție?

Vlad Nicolici: Am participat exact acum un an și am ieșit în prima semifinală, la a patra etapă televizată, pentru că ele sunt mult mai multe. Pe mine ”Vocea României” m-a învățat foarte multe, pentru că m-a prins și la o vârstă, la care am simțit că m-am maturizat 20 de ani, dintr-odată. Anul trecut aveam 27 de ani și eram și în momentul ăla, în care mă lua și ascendentul în Leu (râde, n.m.). În primul rând mi-a fost foarte greu pentru că trebuia să fac naveta Bacău – București, asta m-a încurcat un pic, dar am primit multă înțelegere de la Teatrul Municipal ”Bacovia” și asta a fost super bine. Cred că la ”Vocea României” am trăit cea mai grea experiență a mea, profesional vorbind, de până acum.

”Ăla a fost un moment de cumpănă în viața mea” 

Laura Huiban: Uneori este util să fim onești cu noi înșine, nu? Din onestitatea asta ce-a ieșit, mă interesează, ce s-a întâmplat cu tine, trecând prin experiența asta.

Vlad Nicolici: Da! Măi, cred că m-am lovit de un zid, de care auzisem cumva, îl intuiam, dar nu m-așteptam să vină. E dură tare lumea asta a televiziunii, de la o audiență mai mare, în sus. Sincer, nu mai pot să mă uit la ”Vocea României”, acum, foarte mult, pentru că văd niște chestii, înțeleg altfel lucrurile. Uite, o să spun o poveste, pe care n-am mai spus-o până acum, fără să vreau să încriminez pe cineva sau ceva.

Când am intrat în live-uri, eram în echipa lui Smiley și am ales melodia ”Fallin”, pentru că am văzut un cover al melodiei făcute de Alicia Keys, un cover al unui italian, Nicolla Cavallaro, și când a ascultat Smiley a zis: ”Da, clar, ăla ești!”. Apoi, am avut o pauză de două luni, în care eu am lucrat piesa. Și ne-am văzut la sală, cu o săptămână înainte de live, de filmare. Am ajuns acolo și vocal coach-ul mi-a zis că ”Nu, nu!” și mi-a schimbat toată linia, pentru a doua zi. Eu nu știam care e programul, că eu veneam de la Bacău, duminică eram la spectacol, la Bacău, luni dimineață eram la repetiții, în sală, la ”Vocea…”, unde mi-au schimbat toată linia, și ne-au anunțat că a doua zi, marți seară, ne ducem și facem repetiții cu band în platou. Am repetat toată noaptea, efectiv, la mine-acasă, încontinuu, am ajuns acolo și a fost… odios! (râde, n.m.) Era atât de obosit, în primul rând fizic, și psihic, și feed-back-ul nu era pe suport, era pe ”Trebuie! Ce faci?!” și am fost… groaznic (râde, n.m.). Țineam microfonul la piept, și cântam așa, din buza de sus, și nu mă mișcam. Și mi-era o frică maximă… Simțeam că încrederea mea în mine era -100, adică era ceva… Și erau toate camerele pe mine, toții ochii, backing vocals.. toți… trupa, care suna țais… Wow! În capul meu era așa: mă pregătisem două luni de zile pentru chestia asta și uite cum s-a întâmpat, să mi se schimbe totul în 24 de ore, și să ajung în situația în care eu să nu știu ce să fac. A venit producătorul la mine și a zis: ”Băi, ce facem, băi, Vlad, că eu mă bazam pe tine, ce facem?!”. Am plecat de acolo, am repetat încontinuu, iar joi dimineața m-am trezit și… nu scoteam un sunet, vocea mea, pur și simplu, nu… nimic! Eram, oricum, terminat psihic, era o presiune pe mine, în media toată lumea scria, făceau post-uri de susținere, că eu o să câștig ș.a.m.d. Și eu… nu vorbeam… joi, când, seara, mai aveam o probă, o repetiție, iar apoi mai urma o repetiție vineri dimineață, și vineri seară se filma live-ul….

”Am stat și am vizualizat cum sunt, pur și simplu, la fundul sacului”

Ei, ăla a fost un moment de cumpănă în viața mea, recunosc, pentru că mă simțeam, cumva, jos tare. Și mi-aduc aminte că eram în dimineața aia, nici nu mâncasem de juma de zi, și… am meditat, dar fără să-mi propun să fac asta, neapărat. Și am stat și am vizualizat cum sunt, pur și simplu, la fundul sacului și mi-am zis: ”Bun, de aici ce vrei să faci?”. ”Păi eu, de vrut, aș vrea să iasă super bine deseară”. ”Ok, super bine nu prea se poate, dar, dacă nu se poate super bine, ce vrei să faci?”. ”Tot vreau să-ncerc!”. ”Buuun! Păi, și ce-i de făcut?”. ”Păi, uite, că nu prea pot să vorbesc!”. ”Buuun! Păi singura soluție care-ar fi?”. Băi, și-am început să gândesc atât de logic, totul, dar nu știu cum să-ți spun, parcă nu treceam nimic prin filtrul sufletului, dar totul era corect, era exact ce trebuia să fac. M-am dus, mi-am cumpărat aerosoli, am dat vreo 600 de lei pe toată treaba, whatever, mi-am pus aerosoli, pe la ora 12 am început să vorbesc, am început să beau ceaiuri, să-mi pun tot felul de chestii pe gât, să-mi încălzesc gâtul, ăștia, echipa lui Smiley, mă tot chemau să vin să repet, le-am spus că nu vin, sub nicio formă, pentru că nu simt s-o fac – se speriaseră deja, adică ei nu mă mai auziseră de atunci, de marți, știi, când a fost grav (râde, n.m.), dar nu le-am spus nimic despre faptul că mă lăsase vocea, pentru că am vrut să evit orice fel de reacție.

”A fost un moment din ăla, în care m-am aliniat, eu, cu mine” 

Și am ajuns joi seară, pe scena ”Vocea României”, pentru repetiții, și-ți spun că nici măcar nu mă încălzisem, cu toată lumea prezentă, set, ăștia erau toții panicați, dar pe mine nu mă atingea nimeni și nimic, eu știam că de dimineață nici măcar nu puteam vorbi, că ajunsesem la fundul sacului, nici nu cred că am mâncat toată ziua aia, și eram pur și simplu: ”Gata, da, am venit, sunt pe scenă, e ok”. A fost un moment din ăla, în care m-am aliniat, eu, cu mine. Ăștia, toți, panicați, din nou, ”Știi ce ai de făcut?!”. ”Da, știu ce am de făcut!”. Și știu că în mintea mea eram: ”Băi, eu n-am mai dat piesa asta de două zile, și eu de dimineață nu vorbeam. E ok!”. Și-ncepe… ”Iiii… keep on… ”. A fost cea mai frumoasă prestație a mea pe vreo scenă, vreodată, îți zic sincer, cu mâna pe inimă! M-am distrat, într-un hal, fără de hal, a fost mai bine decât în live de o sută de ori, am făcut alte chestii decât mi-a spus vocal coach-ul, am făcut ce linie am vrut eu, a fost… wow! S-a terminat și vine Smiley: ”Bine, tati, păi așa te vreau! Phuai, hai că mi-ai luat o piatră de pe inimă! Extraordinar, măi, cum a fost! Așa rămâne partea aia, nu mai faci nu știu ce voce, aici așa rămâne, excelent!”. Toți au venit la mine: ”Bine, frate, ți-ai revenit, nu știam ce dracu’ ai!”. Îți zic sincer că ăla a fost momentul în care eu puteam să ies din ”Vocea României”, gata, era ok.

”Acela a fost un moment în care mi-am dat seama că asta trebuie să fac toată viața” 

Laura Huiban: Dar momentul acela nu s-a filmat…

Vlad Nicolici: Nu, s-a filmat, ca repetiție, dar asta nu postează nimeni. Dar am fost atât de mândru eu, cu mine, fără să știe nimeni ce se întâmplase. Toată lumea știa ce praf am fost prima oară, și cât de ok am fost a doua oară. M-am relaxat maxim. Și, imaginează-ți, că, tot așa, dau din culise, la ”Fallin…”, chiar înainte de live, ajung în scenă, în locul X, unde trebuia să-ncep, era publicitate înaintea mea, și în momentul ăla vine vocal coach-ul lângă mine și îmi zice: ”Ăăă, nota! Știi nota de unde să-ncepi? ”. Neah… (râde, n.m.). Și m-au panicat maxim, a venit chitara la mine, ”Uite, de aici…”, eu nu mi-am luat niciodată tonul la chitară, mă panicasem, am luat-o prost, în timpul ăsta, pianul ”Uite, uite, de-aici!”, între timp auzeam în cască: ”5, 4…”. Mi-a dat nota, am avut trei secunde să uit tot ce s-a-ntâmplat până atunci, am închis ochii, a durat atât… ”Țss, țss… I…” . Și-a-nceput. Și-acela a fost un moment în care mi-am dat seama că asta trebuie să fac toată viața, pentru că, pur și simplu, în momentul în care-a-nceput, am putut să-mi pun bariera și să fiu eu pe scenă și să fac ceea ce-mi place. Și atât. Pur și simplu. Toată ființa mea s-a focusat, am atins toate notele posibile, a fost excelent, m-am bucurat foarte tare.

”Cel mai mult mă bucur de evoluția mea în relația Eu, cu Mine” 

Laura Huiban: Deci asta a însemnat pentru tine experiența ”Vocea României”, o reconfirmare că drumul tău în muzică este o certitudine pentru tine.

Vlad Nicolici: Da, și mă bucur enorm că au venit oameni după mine, după ”Vocea României”, dar cel mai mult mă bucur de evoluția mea în relația Eu, cu Mine, pentru că am conștientizat foarte bine că drumul ăsta e pe bune, mi-am dat seama unde mi-e limita, și am depășit-o. Și sunt pregătit să fac asta pentru viitor.

”E ceva proaspăt tare, aici, în Bacău” 

Laura Huiban: De ce ai ales Bacăul pentru cea de-a doua lansare a piesei MURPHY?

Vlad Nicolici: Am ales Bacăul pentru că aici sunt actor. Cumva, în România, e al doilea oraș natal, să zicem. Am făcut o lansare în București și mi s-a părut normal, firesc, să fac și aici, în Bacău, unde, fiind actor de patru ani și ceva, mi-am dat seama că aici sunt tineri dornici de artă și e ceva proaspăt tare, aici, în Bacău, după părerea mea, în ceea ce privește tinerii din oraș. Și mi se pare că pot să-i atrag și putem să facem o seară foarte, foarte mișto.

Laura Huiban: În ce spectacole joci, în actuala stagiune, la Teatrul Municipal ”Bacovia”?

Vlad Nicolici: Păi, avem așa… Joc în ”Uzina artiștilor”, joc în ”O poveste super fericită, despre cum e să fii super trist” – regia Horia Suru, joc în ”Zăpezile de altădată” – regia Marius Gîlea, joc în ”Insecte” – regia Mădălin Hîncu. Și atât.

”Mi se pare că un artist trebuie să educe publicul” 

Laura Huiban: Care dintre aceste proiecte e mai pe feeling-ul tău? Și pe filosofia ta artistică actuală?

Vlad Nicolici: Aici, e și în funcție de scriitură și de ce mesaj lasă textul. Cred că aș alege ”Uzina” și ”Insecte”. Pentru că îmi place această autoironie care reiese din comportamentul uman. Mă atrage cumva. Așa cum a fost și cu MURPHY. Și știi care e chestia, m-am gândit la un moment dat, și maică-mea mi-a spus, eu am predispoziție spre a fi un profesor, dar nu-mi place neapărat să fiu profesor, nu știu cum să spun, mi se pare esențial… 

Laura Huiban:… Să existe latura educativă a artei?

Vlad Nicolici: Da! Mi se pare că un artist trebuie să educe publicul! Și atunci când le arăți partea negativă a vieții, a omului,, când o subliniezi într-un mod plăcut sau poate funny și o arăți și faci așa: ”Hei, uite! Ce zici? Îți place? Nu? Nici mie!”, și apoi te joci cu treaba asta, spectatorul poate să-nțeleagă: ”Bine, băi, nu e ok…”. Am într-o melodie, ”Nisipul se-nvârte”, pe care o s-o scot în mai cu trupa VLAD, am versurile astea: ”Dacă-ți spune cineva că ești o stea, fără să fi făcut ceva / Oh, oh, da, nu uita, nisipul se învârte când te simți mișto”. Și asta recunosc c-am luat-o din teatru. Mi se pare că în teatru există mulți oameni care se ridică în slăvi pe ei înșiși și mi se pare că au chestia asta: ”Tu nu știi cine-s eu, măi!”. Dar nimeni nu știe! (râde, n.m.). ”Nu contează! Tu nu știi că?…”. Când te ia cineva așa, îți pui niște probleme: ”Fuck, ce incult sunt! Nu știu cine-i domnul!”. Dar, uite, apropo, de procesul ăsta, la ”Vocea României”, în care eu, cu mine – ți-am spus ție, acum, dar eu n-am stat până acum să spun nimănui: ”Băi, frate, eu n-am vorbit, și, uite, că am trecut prin tot procesul ăsta! Și, mamă, ce șmecher sunt, măi, omule! Îți dai seama cu cine stai aici, la masă?!”. (râdem, n.m.). Ei, când văd că cineva face așa, mi se pare că este această bubă, pe care-o scot afară, și care zice: ”Heeii! Vezi cum faci?!”. 

”Mai sănătos pentru mine este să am această mantie a lui Harry Potter” 

Laura Huiban: Un lucru pe care-l admir la tine, de când te știu, ca actor al Teatrului Municipal ”Bacovia”, este faptul că tu pari să te ghidezi, în acțiunile tale sau in interacțiunea cu ceilalți, după niște valori, după niște principii, ai un bun simț pe care nu-l întâlnești chiar la orice om din lumea teatrului, unde totul este ușor volatil. Ți-ai format tu un fel de sistem, în sensul acesta, pee care-l respecți, sau atitudinea ta vine din educație?

Vlad Nicolici: Am acest instinct, recunosc, de când eram mic, și anume că n-are rost să facem lucrurile nașpa în jurul nostru, adică nu suntem animale, deci putem să vorbim normal. (râde, n.m.). Și cred că folosește tuturor, chiar și oamenilor vulcanici, pentru că, dacă le vorbești așa, n-au unde să se ducă. Din bun simț, cred că ar trebui să respecți orice om, indiferent de clasa socială din care provine sau de ce face el și indiferent de traumele sau non-traumele lui. Mi se pare că-s mai deștept dacă fac asta și mă protejez eu, pe mine, în primul rând. Înțeleg, văd omul repectiv, pot să-l las să aibă impresia că se urcă pe mine, că el stăpânește toată situația, dar finalul mai sănătos pentru mine este să am, de fapt această ”mantie a lui Harry Potter”, știi?

Am tot felul de experiențe din viața mea care m-au învățat asta. O să vorbesc acum despre Mike Godoroja, care este un muzician din România cu care am cântat la începutul carierei mele, când făceam tot felul de concerte, îl invitam să cânte cu noi, și, la un moment dat, cântam cu trupa lui și basistului meu i-a venit o idee, ”Să facem aici un solo, să intre Vlad, să… dumneavoastră să…”. Și lui Mike nu i-a plăcut absolut deloc ideea, s-a văzut pe fața lui, și a zis: ”Da, da… Bine!… Așa facem! Hai să trecem mai departe”. ”Păi nu facem asta?”, ”Ba da, ba da, o facem exact așa”. ”Bine”. Ajungem în cântare și nici n-am știut ce ni s-a-ntâmplat, că pur și simplu ne-a luat cu el, dar n-a mai fost nimic din ideea aia propusă de noi. A fost atât de bine tot ce-a propus el, pentru că avea fler, și știa să facă treaba, încât ce-a propus el a fost minunat, n-a făcut ideea ăluia, care ar fi putut sau nu să aibă dreptate, și din chestia asta eu am reținut exact așa: ”Da, da, da, așa facem” (râde, n.m.). Și ajungi să faci exact ce trebuie, de fapt.

Am stat un pic și am analizat treaba asta, da, este egoism, dar este eficient, este cel mai eficient. Adică, în cazul respectiv, n-aveam timp, era tot pe repede înainte, și a ieșit exact tot ce trebuia să iasă, și a și evitat conflictul, pentru că, de foarte multe ori, în lumea artei poți să spui că o idee nu e bună și un om s-o ia personal și să se supere. Și poți să eviți chestia asta.

 ”În anul I de facultate m-am gândit că intru într-o lume în care va trebui să și fac frumos” 

Pe lângă asta, mai este ceva, în anul I de facultate m-am gândit că intru într-o lume în care va trebui să și ”fac frumos”, să stau cu oamenii după spectacol, vedeam asta în jurul meu foarte tare. Și multe roluri se iau așa, într-adevăr. Băi, și eu când n-am chef, n-am chef! (râde, n.m.) Și mi-am dat seama în momentul ăla că eu n-am să-mi fac această carieră în funcție de pe cine trebuie să mulțumesc, ci pur și simplu am să mă bazez pe mine, făcând. Și, de foarte multe ori, uite, și datorită numelui pe care-l port, de care sunt extrem de mândru, dar știu că lumea din jurul meu poate n-are aceleași valori și profită un pic de, nah, de expunerea mea, să zicem, datorită numelui. Dar mi-am dat seama că este o chestie pe care pot s-o trasform în avantajul meu, pur și simplu, și, atunci când se întâmplă să ajung undeva, și să câștig un proiect, de exemplu, pe propria mea muncă, pe ce-a văzut omul ăla că am făcut, și după aceea spun că sunt ”Nicolici”, îți zic sincer că 70 – 80 la sută dintre oamenii care m-au luat deja și ajung în situația asta cu ei, zic: ”Ah, păi de ce nu mi-ai zis!”. ”Păi și cu ce ar fi schimbat asta?”. ”Păi, cum?”. Și nu-mi răspund, pentru că răspunsul ar fi fost: ”Pentru că ai fi avut un avantaj”, ceea ce mie nu-mi place deloc, pentru că, dacă e s-ajung undeva, sunt mult mai mândru de mine dacă am ajuns acolo eu, și, da, apoi spun că sunt ”Nicolici”, pentru că tot ce-au muncit mama mea și tatăl meu au muncit ei, nu li s-a dat nimic.

Laura Huiban: Eu am evitat să te întreb asta, pentru că știam că pentru tine este important să fii Vlad Nicolici și că nu vrei sa fii asociat ca ”fiul Monei Nicolici”, dar cum ai dovedit asta deja, că exiști profesional prin tine însuți, și dacă tot ai amintit, te întreb: o să vină mama la lansare? Sau tata? Sau sora?

Vlad Nicolici (râde, n.m.): Da, sper să vină și ei, și sora mea. Sora mea are diplomă de Regie de teatru, face masterul acum, e anul I, la UNATC.

1 de 5

”Mama are un instinct foarte bine pus la punct, gândește foarte lucid, rațional” 

Laura Huiban: Ai 28 de ani, dar, totuși, ce te mai învață mama acum, la vârsta asta, chiar prin prisma profesiei ei de jurnalist. Mai sunt lecții care vin din experiența sa profesională către artistul Vlad Nicolici?

Vlad Nicolici: Da, vin, pentru că mama are un fel de a convinge foarte sincer și eficient. Mama e un om deștept și o mai ascult acum, în tot felul de intervenții pe care le are, ori la radio, ori la televizor, și îmi dau seama cât de curat este traseul ei în gândire, atunci când formulează o frază, când vrea să comunice orice. Tehnic, dacă stau să analizez, îmi dau seama că mama are un instinct foarte bine pus la punct, gândește foarte lucid, rațional, oricare ar fi traseul frazei, știe să puncteze exact unde trebuie. Asta urmăresc acum, la ea, și am foarte mult de învățat. Mama m-a ajutat enorm de tare la începutul carierei mele, când eram într-o trupă de teatru în liceu, m-a învățat foarte clar ce înseamnă să privesc spectatorul și unde să mă uit, astfel încât să-l iau cu mine și recunosc că, de multe ori, când eram mic, o urmăream și furam de la ea multe chestii, mai ales când vorbea cu public.Da, mama m-a-nvățat și încă mă-nvață chestii. (râde, n.m.) 

Laura Huiban: În ce proiecte mai ești implicat acum, în afară de trupa VLAD și de spectacolele tale de la Teatrul Municipal ”Bacovia”, din Bacău?

Vlad Nicolici: Măi, fac destule (râde, n.m.), Mai am un proiect muzical, acustic, în care colaborez cu Monica Odagiu, care se cheamă ”Doar muzica”, nu e de sărit, într-adevăr, dar e de plăcut, și de simțit foarte puternic, omul vine și ascultă și se bucură pur și simplu de muzică, de un pian, o chitară și două voci. Și, fiind atât de simplu, sună aparte. Mai am o trupă de evenimente, ”Jumi – Juma”, sunt practic cei care m-au bătut la cap și alături de care am format trupa VLAD. Mai am, de un an – doi, o colaborare la Opera Comică pentru Copii, într-un musical, ”Heidi”, sunt Bunicul, și tot acolo mai sunt în ”School of Rock”, o super producție, un proiect în așteptare, în care sunt personajul principal, nu știu când o să se reia, probabil la anul. Și o să apar și în ”Clanul”, serialul de la ProTV, am filmat acum, dar nu știu exact când se va difuza, o să mă anunțe. 

Laura Huiban: Și ce o să fii acolo, un bad boy, cumva?

Vlad Nicolici: Nu sunt bad boy (râde, n.m.), sunt de partea lui Bebe Măcelarul. Am jucat cu Jojo și cu Maria Obretin.

”Eu cred că un artist trebuie să fie un super bun manager” 

Laura Huiban: Cum jonglezi cu toate avatarurile astea ale tale? Cum faci trecerea de la actorul Teatrului Municipal ”Bacovia”, la solistul trupei VLAD, la bunicul lui Heidi ș.a.m.d. ? Cum te organizezi?

Vlad Nicolici: Măi, la mine e așa: cu jumătate de oră înainte să încep ceva, atunci fac alinierea și mă pun cu totul în ce am de făcut. Până atunci, recunosc, tot ce mă preocupă este doar să ajung în locul în care trebuie să fac acel lucru. (râde, n.m.)

Laura Huiban: Dacă ești acolo, jumătate din treabă e făcută...

Vlad Nicolici (râde, n.m.): Da! Nu-ți imaginezi câte ”tragedii”, ”catastrofe” am evitat, mi s-a întâmplat de cinci-șase ori să mă trezesc din somn, total random, în gară, în tren fiind, și să întreb pe cineva: ”Unde suntem?”. ”În Bacău”. Și am și un stil din ăsta, în care în câteva secunde îmi iau tot ce am, și cobor din tren, și în același timp mă și rog, ”Doamne ajută să fi luat tot!”, trenul pleacă și eu sar. (râde, n.m.) Măi, eu cred că un artist trebuie să fie un super bun manager. Nu merge faza asta cu dezorganizarea. Noi, artiștii, tindem să fim leneși și dezorganizați, dar trebuie să ne respectăm ”acest EU”, cum m-a învățat domnul Florin Zamfirescu, profesorul meu, care m-a-nvățat foarte multe chestii, și una a fost asta cu ”respectarea EU-ului”, adică un actor are mai multe ”Eu-uri”, și este Eul eu – actorul, care fac ceva, eu – actorul care mă pregătesc, sunt în repetiție, eu – actorul, care-am terminat spectacolul, eu – actorul care beau o bere după spectacol, dar și eu – actorul care mâine dimineață are repetiții. Dacă îți respecți toate eu-rile astea, poți să faci tot ce trebuie să faci în viața asta. Și asta cred că este o lecție foarte importantă și cred că răspunde la întrebarea ta. Până ajung la teatru, sunt eu, Vlad Nicolici, care trebuie să ajung la teatru. Dacă am ajuns la teatru, sunt eu, Vlad, actorul, care se pregătește pentru spectacol. Și tot, așa, eu – actorul în spectacol ș.a.m.d., că altfel, obosești, dacă te gândești simultan la toate aceste Eu-uri.

Laura Huiban: Crezi în Moț Crăciun? Cum te raportezi la personajul ăsta?

Vlad Nicolici: Stai, că m-ai luat prin surprindere cu întrebarea asta… (râde, n.m.).

Laura Huiban: Ai fost Moș Crăciun? Sau ai traume cu Moș Crăciun?

Vlad Nicolici: Băi, nu, n-am traume cu Moș Crăciun (râde, n.m.), dar îmi amintesc o întâmplare de când eram mic, chemaseră ai mei… Nu… Venise Moș Crăciun… și am fost terifiat că a intrat cineva la noi, în casă, ”Lasă-mă cu Moș Crăciunii ăștia!”, stăteam la parter, și intrase pe geam, și am fost: ”Nu! Sacă pleacă, vin în cameră, dacă nu, nu!”. Și după ce a plecat, am apărut și eu, au dat ai mei bani degeba, a fost… (râde, n.m.) Deci, cred în Crăciun! Și în oamenii care sunt Moș Crăciun.

Interviu realizat de Laura Huiban

Sursa foto: arhiva personală Vlad Nicolici