O cântăreață de succes a comunității băcăuane, Alina Ungureanu, are o poveste de viață foarte interesantă. Cunoaște succesul, este solicitată săptămână de săptămână pentru petreceri de tot felul, iar în ultima vreme a trecut și Atlanticul, pentru auditoriul din Montreal. Dar Alina Ungureanu nu a făcut niciodată studii muzicale! I-a plăcut să cânte așa, în familie și pentru prieteni, dar niciodată pe o scenă de petrecere, până la vârsta de 25 de ani! Încrederea uriașă pe care a avut-o în propriul talent și sprijinul venit din partea colegilor din formație și, mai ales, a celui care îi este partener de viață, Mihai Dragomir, i-au adus un succes pe care oricine l-ar fi evaluat inițial ca foarte puțin probabil. O poveste simplă și spectaculoasă, în același timp, din care toată lumea are de învățat, despre hotărâre și curaj.
– Ce trebuie, în mare, să știm despre Alina Ungureanu și despre formația Dragomir?
– Sunt 12 ani de când cântăm împreună. S-a mai schimbat formula, dar noi doi, nucleul, suntem împreună de-atunci și până acum. Formația inițială se numea Student și era formată din Vasilică Cojocaru, Cătălin Năstase, Mihai Dragomir și Alina Ungureanu, adică eu. Am rămas ca frații. Iar Vasilică Cojocaru, care a plecat în Canada, a cântat cu noi când am avut spectacole acolo.
– Zi-mi cum ai început să cânți și ce ai făcut până să cânți în formația Dragomir?
– A fost simplu, pentru că asta mi-am dorit întotdeauna. Am învățat să cânt din copilărie. Mi-am dorit să învâț să cânt la vioară sau la pian. Tata îmi și cumparase o orgă cu două rânduri de clape, dar la scurt timp după aceea am suferit un accident grav la mână și asta a pus capăt dorinței mele de a învâța să cânt la un instrument. Dar mi-a rămas vocea, iar când m-am retras în țară, după zece ani de Italia, am zis „vreau să cânt” și așa am început direct cu Mihai. N-am mai cântat cu nimeni altcineva.
– Dar cum te-ai întâlnit cu Mihai, cum ați început să discutați despre muzică?
– Păi, unde ne-am întâlnit noi? La un bar, la o cafea. Dar începutul a fost altfel. Văzusem un anunț pus de un muzicant, care avea nevoie de o solistă. M-am întâlnit cu el și el, seara, s-a întâlnit cu alt muzicant din Bacău, Claudiu Alexa. Și i-a zis despre mine, iar Claudiu i-a spus „dă-mi numărul, ca să văd cu cine cânți tu”. Așa că m-a sunat. Mi-a cerut să cânt la telefon și dup-aia ne-am întâlnit față în față. Și chiar i-am spus la telefon să-mi zică dacă nu am voce, pentru că am ce să fac altceva. Dar mi-a zis că am. „Măi, fată, vino să ne întâlnim”! M-am întânit cu Claudiu și el mi i-a recomandat pe băieții împreună cu care am alcătuit formația Dragomir.
– Cum a început colaborarea?
– N-am făcut niciodată repetiție! Orice melodie nouă o cântam direct la nuntă. Băieții îmi prindeau din mers ritmul. Eu melodiile le învățam acasă.
– Și cum ai deprins comunicarea cu ei, pentru reglajele de dinainte de melodii?
– Am prins asta foarte repede. M-au învățat băieții, m-am descurcat și eu rapid… Iar asta datorită faptului că îmi place foarte mult să cânt.
– Așadar, e ușor să fii muzicant de petreceri?
– Contrar a ceea ce crede publicul, este foarte greu. E dificil să armonizezi relația cu un om șprițuit, unul căruia atunci, la alcool, îi iese în evidență lipsa de educație sau firea pătimașă. Cred că e cea mai grea meserie, din punctul ăsta de vedere, al interacțiunii cu auditoriul. La care se adaugă oboseala. Dar trebuie să te naști cu darul de a rezolva astfel de situații. Să intuiești repede tipicul fiecăruia și să ai calmul necesar pentru a face ceea ce trebuie.
Veselia de pe chip și durerea din suflet
– Cum este când îți dai seama că ai succes?
– Este cea mai mare bucurie, când oamenii sunt mulțumiți. Probabil că asta m-a făcut să merg mai departe, în ciuda tuturor greutăților. Am primit doar laude și complimente. Dacă aș fi primit fie și un singur cuvânt de nemulțumire la început, m-aș fi lăsat imediat de meseria asta.
– Cum reușești să te detașezi de multele probleme din viața personală – cum are fiecare om, când ajungi la un eveniment?
– Asta face parte din înzestrarea nativă a unui artist, să-și poată ascunde durerea din suflet. Cum a fost foarte recent, după o săptămână de la moartea tatăului meu, am cântat la o nuntă. Plângeam în pauze, afară, dar când cântam eram cu masca zâmbitoare acolo, la nuntă, pentru că evenimentul trebuia să fie unul deosebit.
– Ce a urmat după satisfacțiile bănești, după câștigurile constante obținute prin cântat?
– Uite, am avut parte de un turneu în Canada. Am fost așteptați la aeroport, primirea a fost foarte bună și a fost o plăcere să le cântăm celor de acolo, cărora le era foarte dor de muzica de acasă, acolo fiind puțini artiști români. Cred că ne vom întoarce acolo, pentru că suntem aproape de a semna un contract pentru Revelion.
Încrederea și corectitudinea, fundațiile unei formații
– Se poate trăi din muzică, în provincie, acolo unde muzicanții sunt mai departe de promovarea prin tv?
– În general, nu, oricât ai fi de bun trebuie să mai ai și altă ocupație.
– Care este secretul rezistenței unei formații?
– Principalul lucru este încrederea. Iar apoi vine corectitudinea. Ca între clienți și bănci. Ba chiar mai mult. Noi, formația, am fost ca o familie. Liderul formației, Mihai, nu a fost niciodată dur. A fost înțelegător și corect cu toți colegii. Dar este perseverent și nu lasă amănuntele la voia întâmplării.
– Care este oferta voastă, de sunteți atât de căutați, din județ și din toată țara?
– Cred că este vorba despre calitatea muzicii noastre, despre ținută, despre decența și modestia noastră, despre darul nostru de a fi haioși. Unii mai spun că eu aș avea un timbru aparte. Dar cred că este vorba și despre adaptabilitatea rapidă. Ne propunem un program, însă schimbăm repede, dacă este necesar, intuind oamenii și atmosfera. Și muncim foarte mult la un eveniment, făcând pauze foarte puține.
Memoria muzicală, un dar de la Dumnezeu
– Cum reușești să ții minte atâtea piese? Fără caiet, fără partituri…
– Cred că este de la Dumnezeu asta. Altă explicație n-am. Și este valabil doar pentru muzică, pentru că în rest sunt uitucă. Dacă mă întrebi ce am mâncat ieri, nu țin minte. Dar melodiile le prind din zbor și-mi rămân în minte pentru totdeauna. O melodie pe care o aud pentru prima dată o pot reține și cânta pe loc. Mi s-a întâmplat foarte des acest lucru, să mi se ceară să cânt melodii pe care nu le cunoșteam. Și asta m-a ajutat: am ieșit un pic afară, am auzit melodia respectivă pe telefon, iar apoi am redat-o foarte bine. În cercurile noastre, am și fost testată în sensul ăsta și am făcut față oricăror cereri. Da, am un dar deosebit de la Dumnezeu.
– Care sunt stilurile muzicale pe care le abordezi?
– În afară de operă și operetă, orice. Populară, ușoară, disco, lăutărească, manele – și cele tradiționale, dar și cele de tip mai nou, stilizat.
– Vă ascultați în mașină propria muzică?
– O, da, iar eu sunt cel mai mare critic al meu însămi. Nu-mi plac niciodată înregistrările mele. Mereu cred că puteam să cânt mai bine un pasaj sau altul, indiferent că cei din jur îmi spun că este bine.
– Cum va influnța digitalizarea sectorul vostru?
– Eu cred că muzica de petrecere nu va dispărea niciodată, în România. În alte țări, nu știu, dar în România, niciodată.
Iubesc România și nu voi emigra
– Ați văzut cum este în Occident. V-ați dori să emigrați?
– Am văzut care este situația acolo și am discutat cu mulți români. Celor mai mulți le este dor de acasă. Financiar, mulți sunt OK, dar viața lor e plină de stres și asta îi transformă. Devin reci. Nu aș vrea asta pentru mine și famlia mea și iubesc România, așa că nu voi emigra.
– Despre viața personală?
– Am doi băieți. Cel mare ar avea un pic de înclinații spre muzică, dar a luat-o pe alt drum. Eu nu l-am forțat spre muzică, dacă am văzut că nu este cu tot sufletul spre asta.
– Ce vă doriți pentru viitor, ca formație și familie?
– În primul rând, sănătate. Dacă avem asta, restul poate veni de la sine. Ne dorim cât mai multe evenimente, pe care să le onorăm cu succes și să culegem aprecieri. În plan familial, tot sănătate ne dorim. Ne mulțumim cu puțin, suntem fericiți așa. Și aștept momentul când voi fi cerută în căsătorie, pe plaja de la Miami. Zic și eu… Dar va trebui s-o facem și pe asta, cu actele de familie.
Marius Fundulea
