Sunt siluete spectrale, cu jachete tabacite de murdarie, cu sepci sau fesuri carora nu le mai poti ghici culoarea originala. Zac prin colturi, pe lânga ghenele de gunoi sau pe sub scarile de bloc, sau se arunca fara teama printre masinile din intersectie, cu ochii cascati, dar cu privirea risipita in cine stie ce zari. Mâinile lor, cu degetele ascutite de foame si innegrite de frig, strâng ce au ei mai pretios – punga cu raiul chimic – si când le observi nu te poti opri sa-ti pipai buzunarele si sa-ti aduci geanta mai strâns sub brat.
Diluanti si vopsele, vacsuri de uns peretii pentru a le da stralucire, trase pe nari devin fluide pompate prin delicatul sistem hidraulic al nervilor pâna in uzina pineala care le ghideaza actiunile si le coloreaza refugiul lor interior. Dar nu vedem cum ei isi fauresc o lume suportabila, fie ea si un simplu simulacru. Ghicim doar impulsuri, instincte, automatisme, care mai de care mai amenintatoare. Masinarii stricate, ne asteptam in orice clipa sa ne agreseze, sa ne atace, cu bratele lor descarnate, cu mirosul lor intepator, cu milogeala lor dezlânata.
Spre sfârsitul celei de-a doua Meditatii metafizice, Descartes propune un scenariu care sa ne testeze dependenta noastra de simturi si puterea de a depasi limitele simplei perceptii cu ajutorul facultatilor rationale. Daca privim prin fereastra o straduta aglomerata, vom fi convinsi ca vedem oameni, in ciuda faptului ca hainele si palariile lor ar putea ascunde simple masinarii, mânate de arcuri. Sau animale – pentru filosof nu era mare diferenta.
Noi, cartezienii, iubitori de lumina calina a ratiunii, de ordine si curatenie, rareori patrundem cu judecata dincolo de carapacea jerpelita si mizera a copiilor strazii. Ce rotite dintate preiau senzatia difuza a diferentei dintre noi si ei, o transmit mai departe si o amplifica de zeci de ori pâna ce simtim in cosul pieptului angoasa? Nu suntem tocmai noi, atunci, oamenii-masina?
Oameni-masina
