O voce care aruncă accente dintre cele mai interesante peste toate vânătăile noastre naționale: Ilie Șerbănescu. Economist elevat, fost ministru al Reformei și președintele Consiliului pentru Reformă în guvernul Victor Ciorbea, dezamăgit de toate, scrie, scrie, scrie și propune. Discursul său, pragmatic, ne ajută să pricepem sfidarea pe care aleșii/numiții/învârtiții nației ne-o aruncă mereu în obraz…
Un diagnostic al sistemului nostru de Sănătate poate fi simplu stabilit dacă-i amintim pe sus-pușii/cocoțații noștri care se tratează doar în străinătate. În ultimul timp am scris și despre suferința cronică a sistemului de învățământ românesc. N-au lipsit cei care m-au înjurat sau m-au persiflat.
Dar, dacă avem un sistem de învățământ performant, așa cum susțin unii, de ce-și trimit cei racordați voluptuos la resursele vistieriei naționale (mai ales bugetarii de lux) copiii la studii în străinătate? Coborând din turnul de fildeș al abordării teoretice, Ilie Șerbănescu ne oferă și exemple ale acestui exod către studii în Occident… Fiul fostului prim-ministru Theodor Stolojan a studiat la Cambridge, iar fiica acestuia și-a finalizat studiile superioare în Anglia și pe cele postuniversitare în Belgia. Fiul unui alt fost premier, Radu Vasile, a studiat la Paris. Victor Ciorbea, tot fost premier, actualul Avocat al Poporului, și-a trimis fiica să studieze la același colegiu la care a fost înscrisă și una dintre fiicele lui Bill Clinton. Fiica lui Mugur Isărescu, alt fost prim-ministru, actualul Guvernator al Băncii Naționale, a preferat tot școala americană. Fiul fostului primar Vanghelie a fost trimis la studii în Boston. Premierul care a „iubit/ajutat” mult sistemul de învățământ românesc, Adrian Năstase, și-a școlit copiii prin Anglia și Italia. Fiica lui Adrian Videanu, fost ministru, a preferat să studieze la Londra. Fiul și fiica președintelui nostru de aproape o noapte, Mircea Geoană, au studii americane… Exemplele ar putea continua.
Sănătatea și Educația rămân doar generoase arene ale dezmățului demagogiei electorale. Fantoma lui Dej locuiește în spiritul tuturor politicienilor noștri. Vă aduceți aminte despre gluma aceea care circula vesel prin spațiul mioritic? Zice-se că Dej a vizitat o pușcărie și o universitate. A rămas dezamăgit de starea jalnică a acestora. Foarte afectat, a promis că vor fi realizate investiții mari în aceste instituții. Spre surprinderea unora, a investit numai în pușcării. Și-a explicat gestul: nomenclaturiștii pot oricând ajunge în pușcărie, probabilitatea înscrierii la studii fiind însă aproape nulă…
S-a schimbat ceva astăzi, în afară de faptul că noii nomenclaturiști își trimit odraslele în străinătate, la studiu? Nimic. Vaietul unor preasensibili care au fost cazați în ultimul timp după gratii a provocat un fel de dezbatere națională furibundă privind condițiile inumane din pușcării. Investițiile în pușcării au prins ceva viață. Nu-i rău. Drepturile omului trebuie respectate. Unii dintre încarcerați câștigă la CEDO, din cauza condițiilor precare de cazare. Mă întreb mereu: când va câștiga un elev român sau un părinte un proces la CEDO, din cauza asistenței educaționale necorespunzătoare (bază materială, supraaglomerarea colectivelor de elevi, lipsa de finalități firești, birocratizarea excesivă, incompetența managerială la nivel național etc.).
Recent, un pușcăriaș care a devalizat statul român de zeci de milioane de euro a reclamat că are alocat în celulă un spațiu de doar 2,2 m.p. (norma europeană: minimum 4 m.p.). Sălile de clasă ale școlilor noastre au, de regulă, vreo 48 de m.p. Pentru clasele care au și câte 42 de elevi, suprafața alocată unui copil este de 1,11 m.p., dacă-l luăm în calcul și pe profesor. În raport cu inocentul copilaș, pușcăriașul este favorizat. Firesc ar fi să rezolvăm mai întâi problemele inocentului, nu credeți? Unii pacienți au început să câștige la CEDO. De ce n-ar câștiga și unii elevi?
