Toamna Trandafirilor

Sotii Gheorghe si Elena Bibire din comuna Parincea au profesat o viata intreaga la catedra. Iesirea lor la pensie aduce in discutie situatia delicata a invatamântului rural: satul românesc ramâne fara cadre didactice.

In anii ’70 li s-a spus sa mearga la sate. Erau primele generatii de cadre didactice formate din copii de tarani, dupa razboi. Crescusera in saracie, stiau valoarea unui codru de pâine si li s-a spus ca singura sansa de a scapa este sa invete. Au facut liceul la oras, facultatea sau scoli postliceale si s-au intors in satele lor, sa raspândeasca lumina invataturii.

Au educat generatii de copii de tarani, pe fiii acestora si, uneori, si pe nepotii primilor elevi. Dupa zeci de ani in slujba scolii, invatatorii, profesorii sau educatoarele ies la pensie. Ce lasa in urma? Cine le ia locul? Ce se intâmpla cu elevii din mediul rural? Mai are nevoie satul românesc de “Domnul Trandafir”?

Vom incerca sa aflam raspunsul la aceste intrebari in paginile ce urmeaza, in care vom prezenta povestea unei familii de cadre didactice. Este vorba de familia Bibire, din comuna Parincea: Gheorghe Bibire, profesor de istorie-geografie timp de peste patru decenii, si Elena Bibire, educatoare la gradinita din satul Vladnic.

Toata cariera au predat la aceeasi scoala, in acelasi sat. Au fost implicati in viata comunitatii, au educat generatii de elevi, au construit o casa, o fântâna, au plantat pomi si vita-de-vie, fara a-si neglija cei doi copii.

Gheorghe Bibire, 44 de ani la catedra

A predat peste patru decenii istorie si geografie. A trait toata viata la tara pentru ca i-a placut sa lucreze pamântul, sa colinde prin paduri si a refuzat, cu incapatânare, ofertele de a se muta la oras.

“Eu am fost ultima generatie care a facut scoala de sapte ani. Am intrat la scoala in 1956. Pâna in 1960 am facut clasele I – IV in satul Milesti, cu invatatorul Ichim”, povesteste molcom. Toate cele patru clase invatau in aceeasi incapere. “Erau patru clase simultane pentru ca eram prea putini copii: in clasa intâi am fost doar trei copii. Doua clase incepeau la ora 8.00, alte doua, de la ora 10.00”.

Nu a mers la gradinita pentru ca nu era in sat asa ceva. Dar invatatorul a facut altceva: inainte de a intra in clasa I a cerut parintilor sa trimita copiii toamna si primavara la scoala, sa se acomodeze cu invatatorul. “In acest fel ne-a fost usor când am intrat in clasa I, pentru ca deja ne cunosteam unii cu altii”.

Gimnaziul l-a facut la Valeni, un sat aflat la vreun kilometru de Milesti. Deja clasele erau mai mari, de 20-30 de copii pentru ca invatau elevii din doua sate
Ca profesori, tot oameni din sat: familiile Cotiga, Lozinca, Catichi. “Era batalia pentru rezultate cât mai bune, pentru premii. Am facut aici patru ani pâna in 1964, când am plecat la liceu, in Bacau”.

La examenul de admitere a mers pe jos, cale de 30 de kilometri, cu mama sa. A fost admis la actualul Colegiu Vranceanu, unde a invatat ca elev extern pâna in 1967. In Bacau a stat in gazda.

“Ca licean pentru mine a fost mai dificil. Fiind extern, activitatea mea s-a rezumat doar la invatat. Noi, cei de la tara nu stiam de discoteci, de cluburi. Fiecare isi vedea de treburile lui, de scoala. Mai mergeam la film, mai ascultam la radio, televizorul a aparut mai târziu”. Adolescentul Gheorghe Bibire mergea la teatru sau la concertele simfonice si a facut parte din corul liceului si din trupa care a pus in scena Oedip Rege.

“Gândul meu era sa ma fac inginer silvic. Tata era padurar, mi-a placut padurea, tot gimnaziul am stat cu animalele in padure. Dar mi-a placut si istoria. Si am zis sa incerc, pentru ca facultatea era la Bacau. Pentru mine plecarea la Craiova sau la Brasov era o necunoscuta. Am depus dosarul la Bacau si am reusit de prima data”.

A urmat cursurile Institutului Pedagogic de trei ani. Accentul s-a pus pe pedagogia si psihologia copilului, pentru ca, spune el, studentii erau pregatiti foarte bine pentru a deveni cadre didactice pentru invatamantul gimnazial care se extindea.

“Am fost indrumati sa mergem sa ocupam posturile de la sate, sa contribuim la dezvoltarea mediului rural, la educarea cetatenilor de la tara. Promotiile care au terminat in anii 1970, 1971, 1972 au fost repartizati in satele natale sau in alte localitati rurale. Am venit in 1970 la Parincea ca profesor de istorie-geografie pâna in 2014. Am fost profesor timp de 44 de ani”.

Scoala, ca mijloc de evadare

“La scoala am avut si ajutorul parintilor, in special al mamei, care ma punea sa citesc si sa scriu. Aveam caiete si carti. Cartile le cumparam pe vremea aceea. Aveam toc cu cerneala, nu erau pixuri sau stilouri. Scriam mai mult cu creioanele.

Eram atenti sa invatam si mai trageam cu urechea, inevitabil, si la cei din celelalte clase. Uneori, când ei se mai impotmoleau, invatatorul ne intreba pe noi.

Dar trebuia sa invatam. Asta era formula: inveti ca sa ajungi om. Si noi am inteles ca trebuie sa invatam ca sa ajungem oameni mari. Parintii voiau sa ne faca preoti, ofiteri, invatatori. Nimeni nu se gândea sa ramâna la sapa. Ne inoculau ideea asta in familie. Parintii spuneau: trebuie sa ajungi domn. Iar ca sa ajungi domn, trebuie sa inveti. Si toata lumea stia ca asta e singura solutie.

Viata era simpla si frumoasa. Nu aveam griji multe; mici responsabilitati pe lânga casa: sa mergem cu gâstile, curcile, sa le aducem mâncare. Mergeam foarte des la padure, unde ne jucam. Faceam multa miscare si practicam jocurile vechi, oina in special.

Primavara si toamna ne duceam cu animalele pe câmp. Nu stiam de radio, care a aparut mai târziu. In schimb, citeam mult. Scoala avea o mica biblioteca. Nu eram orientati ce sa citim, dar citeam pe ce puneam mâna.

Ca agricultor

In anii ’90, imediat dupa ce luase avânt retrocedarea terenurilor agricole, oamenii au constatat ca nu le pot lucra. Ca nu au bani prentru infiintarea culturilor, nu au ingrasaminte, tractoare, combine.

Singurul lucru pe care-l aveau erau pamânturile. “Practic, nu lucra nimeni terenurile. Oamenii nu aveau nimic. Guvernul a dat, la un moment dat, o hotarâre prin care SMA-urile puteau ajuta cu ingrasaminte si masini agricole taranii”.

Insa, pentru a se putea face acest lucru, era nevoie de o comasare a terenurilor, si mai era nevoie de cineva care sa le explice oamenilor avantajele. Gheorghe Bibire a organizat, timp de doua sezoane, o asociatie virtuala a agricultorilor. Asociatia nu avea personalitate juridica, se baza numai pe increderea oamenilor.

A obtinut sprijinul SMA-ului din localitate, a arat, a semanat, a dat ingrasaminte, a treierat si a impartit recoltele. Dupa plata datoriilor, oamenii primeau cam 1.200 de kilograme de grâu la hectar. O cantitate imensa având in vedere ca in zilele noastre proprietarii primesc doar 5-600 de kilograme.

“Dupa doi ani nu s-a mai putut lucra pentru ca se desfiintasera SMA-urile si era nevoie de o structura juridica. Nu s-a mai putut lucra la fel, desi era benefic pentru oameni”, spune profesorul Bibire.

Arheologia sI Securitatea

Ca profesor de istorie, Gheorghe Bibire a coordonat cercul tematic din scoala. Elevii s-au dovedit pasionati, mai ales ca discutiile se concentrau pe istoria locurilor. S-a inceput cu toponimia, incercând sa se descopere de unde provin numele diferitelor locuri. La “Cetatuia” au dat peste urmele unei vechi fortificatii, la “Hârburi” au dat peste resturi ceramice iar la “Gâtul Grecului”…

Ei bine, aici a fost cu cântec. “Aici, tractoarele au scos la iveala multe lucruri vechi care apartineau culturii eneolicice Cucuteni. Am gasit obiecte de uz casnic, cremene, amulete si un grup de statuete. Erau mai mult simbolice, probabil zeitatI locale. Le-am adus la scoala, unde am facut un colt in laboratorul de istorie”.

De descoperirea facuta de elevi au aflat si cei de la Muzeul de Istorie, care au venit la fata locului. Doar s-au uitat, pentru ca nu au existat bani pentru o cercetare amanuntita. Insa, statuetele au fost luate la Bacau.

Povestea nu s-a sfrsit aici. Un ziarist de la revista Flacara, Valeriu Bârgau, originar de prin partile locului, a scris un articol in care a mentionat episodul cu statuile. Articolul a atras atentia Securitatii.

“Ne-am trezit ca suntem anchetati. Au venit cei de la Securitate, care au crezut ca au gasit mari comori. Le-am explicat ca nu am sapat, doar am mers pe urma tractorului. Oricum, ne-au interzis sa mai facem cercetari acolo”.

Elena Bibire, de 37 de ani la gradinita

De 37 de ani, educatoarea Elena Bibire bate acelasi drum intre Parincea sI Vladnic. A lucrat toata viata in aceeasI curte, peste drum de scoala, schimbând doar imobilul atunci când acesta nu mai era sigur, fiind afectat de prea multe cutremure. Provenita dintr-o familie numeroasa, Elena Bibire, fosta Petrici, a stiu ca singura ei sansa este sa invete. Si a invatat toata viata.

“In 1958 am intrat la scoala la clasa I. Invatatoarea era din sat, sI a pus foarte mult accentul pe vorbirea corecta”, povesteste Elena Bibire. Pe vremea aceea, manualele trebuiau cumparate sI, cum familia nu dispunea de banii necesari, Elena invata de pe cartile unei verisoate, mai mare cu un an ca ea. “

In sat erau trei familii de invatatori. Doua familii lucrau dimineata sI ca profesori, iar dupa-amiaza, ca invatatori. Puteai sa-i compari cu Domnul Trandafir pentru ca erau legati foarte mult de comunitate. Duceau o munca de lamurire, ceea ce azi am numi consilierea parintilor. Discutau cu ei, iar parintii nostri, când aveau nevoie de un sfat se duceau fie la preot, fie la acesti invatatori”.

Profesori si invatatori

“Mi-am dorit dintotdeauna sa lucrez in invatamânt pentru ca o adoram, practic, pe invatatoarea mea, Bârgauanu care era total in slujba invatamântului. De exemplu, intr-un an, pentru ca nu aveam toti uniforme, ne-a facut ea, cu materialul ei, la masina de cusut.

Când am trecut la gimnaziu, alaturi de cele trei familii de cadre didactice, au mai venit niste tineri, nu calificati, ci doar cu liceul, care tineau lectii foarte frumoase. Desi erau necalificatI, aveau un bagaj de cunostinte foarte solid.

In clasa a VII-a sau a VIII-a, trebuia sa cunosti foarte bine operele literare ca sa le poti preda elevilor si acestia sa le si inteleaga. Profesoara mea de romana dintr-a opta era o tânara blonda, frumoasa si desteapta. Ea mi-a pus bazele gramaticii”.

Dar tânara o lua pe eleva Petrici ca ajutor sa le arate sI celorlaltI copii cum se rezolva exercitiile sau sa o ajute la serbari. “Ma lua si cu sareta in alte sate sa cumparam materiale pentru aranjarea salilor de clasa. Multa vreme m-am intrebat ce s-a intâmplat cu ea.

Am intâlnit-o pe fosta mea profesoara de româna dupa ce am iesit la pensie”. Era in Bacau, când a simtit ca cineva o atinge pe mâna. “Ma cunosti? Nu-ti mai aduci aminte cine ti-a predat tie româna?”, a intrebat-o.

“Doamne, am zis, sunteti doamna Mazareanu. O viata intreaga m-am gandit la cea care m-a pregatit atât de bine pentru examenul de liceu”.

“Nu prea stiam noi de liceu sau de scoala profesionala. Insa rudele mai instarite isI dadeau copii la liceu, altI cunoscutI la fel… Viata era atât de grea, eram multi fratI in familie ca ziceam sa invat, sa plec de aici, sa plec din saracie. Si atunci am zis siI eu ca vreau la liceu.”

La liceu a ajuns la sectia reala. Era destul de greu, mai ales pentru cineva de la tara. Multi profesori, multe materii, multe cerinte. Ar fi vrut sa urmeze medicina, insa efortul financiar ar fi fost prea mare pentru familie. A ramas doar cu pasiunea si cu o multime de cunostinte dobândite din cartI sI din practica ingrijirii a trei barbatI in familie: sotul si doi copii. Dupa ce a terminat liceul, a intrat in invatamant si s-a maritat…

La liceu

“Era un liceu de fete – Vasile Alecsandri. Mi-a placut sa invat. Erau multi profesori dedicati invatamântului.

Mi-a placut de profesori ca erau profunzi si seriosi in munca la catedra. Erau un model pentru noi. Ne predau cu foarte multa placere si noi stateam si-i ascultam.

Când nu invatam, citeam. In afara de ore si de invatat nu aveai mare lucru de facut. Doar câte o activitate la clubul elevilor. Mai mergeam la spectacole, la teatru. Veneam dintr-o zona fara o asemenea deschidere spre cultura sI imi placea sa merg la un spectacol. Aveam aplicatie mai mult spre literatura, dar am terminat sectia reala”.

Coincidente

Era sa pierd examenul de absolvire la scoala postliceala. Faceam naveta, examenul trebuia sa fie dupa-amiaza, dar se tinuse dimineata. Când am ajuns eu, era ultima grupa. Peste ani, acelasI lucru i se va intâmpla si lui Dragos, la absolvire: examenul trebuia sa fie dupa-amiaza dar s-a mutat dimineata sI numai printr-o intâmplare s-a nimerit ca el sa ajunga la timp.

Arc peste timp

In 37 de ani ca educatoare, am crescut multe generatii de copii, si am ajuns sa am copii de-ai copiilor care au fost la gradinita. Am acum nepoti de-ai copiilor pe care i-am avut in primele generatii.

Eu ii aveam la gradinita, Dragos, fiul meu, ii preia in clasele I-IV si apoi vin din nou a mine pentru ca facem naveta impreuna. Mergem cu acelasi microbuz. Mi se intâmpla sa-mi vina si sa-mi spuna: am de facut un referat la româna, am o tema la religie si nu stiu cum s-o fac, sau exercitii la limba franceza. In statie ii intreb: unde n-ati stiut sa faceti? Si-mi spun si facem temele acolo. Sau discutam probleme de comportament, sau cum sa se imbrace.

Primii pasi in invatamânt

“Dupa liceu, am mers la Sectia de Invatamant si am cerut sa fiu incadrata ca suplinitor. M-au repartizat la Scoala Parincea ca suplinitor de matematica, unde, tot in 1970, venise ca profesor de istorie viitorul meu sot. Am lucrat un an la Parincea, dupa care am ajuns Horgesti, iar in vara m-am casatorit”.

Sotul a plecat in armata iar Elena s-a angajat ca invatatoare in satul Milesti, unde a locuit, la socri timp de patru ani. A urmat un an ca bibliotecar comunal, insa, in 1973 s-au desfiintat posturile cu norma intreaga si a ramas fara loc de munca. In 1974 a nascut primul baiat si, in timp ce-l legana, invata pentru admiterea la scoala postliceala de educatoare.

“Am invatat un an de zile si apoi, cu baietelul de mâna, m-am dus la examen si n-am reusit. Dupa o luna, insa, timp in care ma angajasem ca profesor de franceza la scoala Valeni, am primit un plic prin care eram instiintata ca, la recorectarea tezelor, eu am luat nota de admitere, cu bursa si ca trebuie sa ma prezint la scoala”.

Dupa doi ani a luat repartitie la Gradinita Vladnic, din comuna Parincea desi nota obtinuta ii dadea voie sa-si aleaga orice gradinita din judet, chiar si din municipiul Bacau, insa nu avea mutatie la oras.

“Inainte de a pleca la repartitie, sotul mi-a spus: ‘Poti sa iei oriunde, dar sa stii ca eu la Bacau nu merg. Niciodata nu a vrut sa-si paraseasca satul; el era cu cresterea rosiilor, cultura fasolelor, curatatul pomilor”. Gheorghe Bibire a fost cerut in doua rânduri de Bacau pentru un post in oras. I se dadea si apartament, si telefon, dar a refuzat.

“Asa ca, timp de 37 de ani am activat ca educatoare la Vladnic, unde, in afara de cunostintele de psihologie si pedagogie pe care le-am capatat in scoala, altceva nu mi-a fost de folos. Gradinita este atipica, fiind situata intr-un mediu blingv, unde copiii vorbeau româneste numai la scoala. Primii 10-15 ani au fost foarte grei pentru ca trebuia sa-i inveti pe copii intâi româneste. La pensie am iesit tot din Vladnic, nu am plecat in alta parte”. Fiul cel mic, Dragos, este invatator in aceeasi localitate.

Drumul sperantei

Incepând de prin 1957 (poate si mai devreme) cetatenii din zona Horgesti plecau cu carutele incarcate cu pepeni la vânzare in pietele orasului Bacau.

“Copil fiind, parintii ma luau cu ei la oras si-mi faceau un loc de dormit in paie, la spatele carutei, printre pepeni. Se pleca seara, pe un drum de tara, pe Valea Fântânii, prin padurea de la Drogu si se trecea Siretul pe un pod de lemn sprijinit de un odgon, care unea malurile apei, cred ca pe la Furnicari.

Ca sa ajungem in Bacau mai traversam si Bistrita prin vad, unde era apa mai mica si ieseam la Izvoare. Era de domeniul fantasticului trecerea cu carutele direct prin apa! Calatoria dura o noapte intreaga.

Ani de-a rândul m-au urmarit acele imagini dar si povestile cu hotii care ieseau la “drumul mare”, povesti spuse de batrânii satului, motiv pentru care se pleca la drum in grup. Era o adevarata aventura sa strabati Valea Fântânii pâna in Tamasi dar si intoarcerea de la Bacau spre casa care se petrecea, de regula , tot seara. Deoarece ajungeam pe intuneric la Drogu, dinspre Bacau, asteptam la poalele padurii alti carutasi ca sa urcam spre Horgesti.

Imi amintesc si de un conac boieresc situat la soseaua spre Bacau dupa ce treceam Siretul, unde ne-am adapostit de o ploaie cu gheata care risca sa ne strice “marfa”. Eu eram contrariata ca boierii care ne-au adapostit nu erau rai, fara suflet, asa cum invatam la scoala.

Mama imi povestea ca acei locatari din conac ii ajutau pe toti oamenii care treceau pe la poarta lor si din cauza ca ii considerau biruitori asupra lucrurilor rele care se intamplau pe drumul strabatut prin padure. Drumul acela reprezenta speranta taranului de a obtine bani de la oras pentru a-si intretine copiii la scoli.

Dupa 1995 s-a tot vorbit de modernizarea drumului care leaga Horgestiul de Bacau, via Drogu-Tamasi. Se facusera si vizite pe teren, dar…”

Elena Bibire

In politica

La Revolutie, Gheorghe Bibire a fost unul din cei care au avut curajul sa iasa din casa si sa incerce sa organizeze administratia localitatii, dupa caderea regimului. Apoi, pe fondul evolutiei evenimentelor, a crezut ca, prin implicarea sa, poate schimba ceva in viata oamenilor. A facut parte din primul Consiliu Judetean ales dupa 1989.

“Dupa Revolutie, a aparut o situatie deosebita. Un gol de putere de care unii au profitat. M-am aventurat si eu in politica si am fost numit si, apoi, ales primar” – povesteste el. “Am nimerit in perioada cea mai dificila: cea a retrocedarii terenurilor. Legea avea multe ambiguitati, multe greseli. Nu toti au fost multumiti. A fost o perioada foarte dificila in care nu puteai sa multumesti pe toata lumea”.

A mai cochetat o vreme cu politica dar, in final, a renuntat. S-a concentrat pe scoala si familie.

O casa pentru batrânete

O viata intreaga, familia Bibire si-a dorit sa locuiasca la casa, nu la bloc. Inainte de 1989, când banii nu erau o problema, nu s-a putut din cauze legale. Dupa, când s-a rezolvat problema legala, a aparut cea financiara.

Dilema a fost rezolvata acum câtiva ani, când Gheorghe Bibire s-a decis sa faca un beci. “Sotul meu spunea ca in viata am facut copii, fântâna si ne mai ramasese casa. Pentru ca socrul meu ne-a lasat mostenire 10 ari de teren primit de la veteranii de razboi, ne-am facut gardul, un hambar, fântâna, am plantat vita de vie si pomi, cu gândul ca, atunci când vom avea suficienti bani, o sa facem si casa. In 2009, a vrut sa faca un beci, cât am fost plecata la o opearatie, la Bucuresti. Când m-am intors, am gasit beciul”.

Barbatul a zis, apoi, ca, in functie de pozitionarea beciului, sa se construiasca si casa. “A venit un proiectant: asta-i terenul, asta e beciul, vreau un proiect pentru casa. Ne-a luat avansul foarte rapid, apoi a trebuit sa-l cautam noi, sa ne dea proiectul. Intr-un târziu, a venit cu proiectul intr-o seara, ne-a luat restul de bani si dupa ce a plecat mi-am dat seama ca pe sotul meu il chema Vasile si nu Gheorghe, ca era din Ungureni si nu din Parincea. L-am sunat, mi-a râs in nas si mi-a inchis telefonul” – povesteste Elena Bibire. Dupa alte peripetii, proiectul a fost refacut sI a inceput sa se caute o echipa de constructori.

Dirigintele de santier

Intâmplarea face ca profesorul Bibire sa auda de niste fosti elevi de-ai sai care s-au specializat in constructia de case. “Le-am dat proiectul, banii pe mâna si au inceput constructia. Pentru ca mie imi placea sa ma bag peste tot, doua saptamani dupa ce au inceput lucrul, sotul meu nu m-a primit in curte. Ma uitam de la poarta sau de pe geamul de la apartament – in linie dreapta sunt cam 200 de metri – si vedeam cum lucreaza. Nu m-a primit pentru ca zicea ca-i dau peste cap proiectul” – povesteste Elena Bibire.

Ea a rezistat cât a rezistat, cam pâna când au inceput sa se puna temeliile, dupa care a intrat in actiune. Nu stia mare lucru, dar noaptea intra pe Internet si facea conspecte iar a doua zi discuta cu lucratorii ce este de facut. “Am citit ca se face asa, asa si asa. Si muncitorii ascultau. Citeam care sunt cele mai bune materiale si care sunt preturile si unde se gasesc mai ieftin. Asa am inteles la ce iti trebuie un designer, un diriginte de santier, ca-ti bati capul si te doare de nu te mai vezi”.

O casa fara sobe

Casa familiei Bibire nu se incalzeste cu lemne, ci cu panouri electrice instalate pe tavan. Si asta doar pentru ca, in momentul in care a venit timpul sa se construiasca cosurile de fum, si-au dat seama ca tot acoperisul ar trebui sa fie acoperit cu hornuri.

“Cum stateam noi si ne chinuiam sa vedem cum sa amplasam hornurile pe casa, baiatul care ne facea instalatia electrica ne spune ca are acasa niste panouri puse pe plafon, care incalzesc foarte bine. Ne spune ca daca vom dori sa punem panourile, ne poate face instalatia electrica pentru ele si daca ne vom hotari sa le instalam, vom folosi firele, daca nu, nu”. Panourile au fost amplasate sI incalzesc foarte bine si la un pret decent. Preventiv, totusi, casa este dotata si cu o soba. Una singura, ce-i drept.

Scoala la tara

In anii ’70 si ’80, diferentele de pregatire dintre un elev de la tara si unul de la oras erau minime. Dupa Revolutie, insa, lucrurile s-au schimbat. Cadrele didactice au plecat, copiii au fost folositi tot mai mult la muncile câmpului si au vazut ca nu e nici o sfârâiala sa inveti bine, ca tot muritor de foame ajungi.

Politica si munca patriotica

Proaspat ajuns profesor in mediul rural, Gheorghe Bibire, a intrat direct in pâine. “La inceput ne-am ocupat, in special de pregatirea elevilor. Ca diriginte, ca profesor. Cu timpul au inceput sa ne solicite si la activitati sportive, culturale. Nu era un lucru rau, era placut.

Asta a fost o perioada, cam pâna in anii ‘80, când s-au schimbat câteva lucruri”, povesteste el. In atributiunile scolii a inceput sa se amestece foarte mult activistul de partid, elevii si profesorii au inceput sa fie scosi scoata la munci patriotice. “La inceput n-am zis nu, o saptamana, doua, mergea. Dar când am inceput sa facem cate o luna – doua de activitati patriotice cu elevii, treburile s-au schimbat”.

A intervenit foarte mult si politicul. Toti de la sate, in special intelectualii, trebuiau sa fie membri de partid, fiind chemati la tot felul de activitati care nu concordau cu statutul de profesor.

“Preocuparea noastra de baza era scoala, aveam foarte multe concursuri, jocuri, cu care sa umplem timpul copilului, ca sa prinda dragoste de scoala.
Tot ce trebuia sa facem era sa tinem in frâu destinul scolii si rezultatele sa fie in interesul elevului”.

Elev de la sat, elev de la oras

Diferenta dintre elevul de la oras si cel de la tara era mica. Insa foarte putini copii de la tara mergeau la liceu, majoritatea alegeau scolile profesionale. “Am ramas surprins de unii elevi, care la noi la gimnaziu, poate erau de calitate medie, dar invatând la scoala profesionala, deveneau foarte buni constructori: stiau sa citeasca un proiect, sa-l modifice, sa faca schimbarile, sa faca calculele”, povesteste Gheorghe Bibire. Cei care mergeau la liceu, faceau fata la fel ca elevii din oras.

Diferentele au inceput sa se vada mai târziu, când a inceput sa se faca foarte multa practica agricola. Si elevii de la tara pierdeau foarte multa materie. “Practica agricola devenise o obligatie. Nu mai puteai sa-ti faci activitatea pentru care te pregatisesi pentru ca nu mai erai lasat”, concluzioneaza profesorul Bibire.

Schimbarile de dupa Revolutie

Dupa 1989 s-au produs mari schimbari. Foarte multe cadre calificate au primit permisiunea sa paraseasca localitatea. “Treburile au inceput sa se schimbe. Veneau câte un an, doi, multi necalificati. Scoala a pierdut stabilitatea. Apoi, intelegerea gresita a sensului democratiei a produs alte schimbari. Au inceput elevii sa faca greve, demonstratii ca sa ceara plecarea unui profesor mai exigent din unitate. Pur si simplu, au pus in practica ce au vazut la televizor. Foarte multe cadre, bine pregatite au trebuit sa plece”.

Tot la televizor, elevii au inceput sa vada si alte lucruri. Nu mai erau cele doua ore de televiziune de pe vreme lui Ceausescu. Si asa, elevul a preferat sa se uite la TV decât sa citeasca o carte. Mai apoi, au aparut telefoanele mobile si internetul, care au facut ca foarte multi elevi sa nu mai fie interesati de citit, de carte, determinând un nivel scazut de pregatire.

S-au desfiintat scolile profesionale unde mergeau 60-70 % dintre elevii de la tara, ceea ce a legat de glie absolventii de gimnaziu din mediul rural. Generalizarea invatamantului de zece ani nu a rezolvat problema, pentru ca nu pregatea elevul pentru o meserie. Familiile mai instarite au plecat la oras sau in strainatate. Au ramas copiii copiilor slabi, cu potential foarte scazut si cu parinti dezinteresati. Daca parintii lor nu au fost interesati de copii, nici ei nu au fost.

“Desfiintarea CAP-urilor a lasat fara lucru foarte multe familii, in special cele tinere, care nu aveau pamânt. Nu aveau unde sa lucreze si au ramas la mila statului, sa primeasca ajutor social. Stimulentul pentru invatatura s-a dus. Parintii trebuiau sa munceasca toata ziua, ii mai luau si pe copii la munca… La asta s-au adaugat si tentatiile vietii: discoteci, baruri. Nu mai existau interdictii, nu mai erai obligat sa mergi la munca. Un ban daca-l câstiga, familia il consuma la crasma”.

Desele schimbari din invatamânt, restructurarile promise care nu s-au facut, aglomerarea de notiuni, au determinat elevul sa considere invatamantul prea dificil; introducerea saptamânii de cinci zile a umplut orarul iar naveta elevilor a schimbat complet lucrurile.

Au mai ramas doua scoli gimnaziale

La ora actuala, in comuna Parincea mai sunt doar doua scoli gimnaziale: Parincea si Vladnic, cât o mai rezista si aceasta din urma. Scazând foarte drastic numarul de copii, nu s-au mai putut face cursuri. “Si atunci elevii au devenit navetisti. La inceput pe jos apoi, cu ajutorul mijloacelor de transport. Noi aducem copii si de la 9, 11 sau 15 kilometri pentru ca avem si liceu” – spune Gheorghe Bibire. Devenind navetist, elevul e constrâns de un anumit program. Intra la cursuri la ora 7.00, la ora 12.00, trebuie sa plece. Când sa mai faca activitati extrascolare? Nu mai e timp!. A disparut o activitate ajutatoare a scolii pentu ca microbuzele nu pot sta, trebuie sa aduca alti elevi.

Sfârsit de capitol?

Domnul Trandafir iese la pensie. Satul românesc ramâne fara nimic: profesorul face naveta de la oras, preotul, la fel; pâna si politistul e navetist. Se incheie o epoca, moare o lume.

Care este locul intelectualului la tara? Mai exista, mai are un rost? “Nu prea – spune Gheorghe Bibire. Au ramas foarte putini. Preotul face naveta, politistul face naveta, cadrele didactice fac naveta. In urmatorii cinci ani – vorbesc de satul Parincea – nu va mai fi nici un profesor sau invatator din sat, ci numai navetisti.

Conditiile de la tara nu se compara cu cele de la oras. Apostolatul nu mai este posibil. A fost frumos in anii 70, acum, in aceasta perioada, nu mai rezista lumea”. Dar nu numai banii sunt o problema. E vorba si de atitudinea societatii, de modul in care sunt privitI profesorii.

“Daca stiam mai din tinerete cât pret pune societatea pe cadrele didactice si daca aflam ca, de fapt, nu prea contam, nu cred ca as fi razbit cu atâta usurinta prin viata; ma demoralizam. Asa, mai bine ca am aflat mai la batranete ca nu prea facem noi multe parale in fata societatii” – spune Elena Bibire.

Care societate, insa? Mai exista taranul acela sfatos si cu bun simt creionat de clasici?

“Nu mai vorbim de taran, el e pe cale de disparitie, cel putin in zona noastra. Poate prin Ardeal, unde se mai pastreaza traditiile, sa mai existe” – este de parere profesorul Bibire. Adevaratii tarani dispar pentru ca vârsta isi spune cuvântul iar locul lor va fi luat de fermieri, care vor strânge pamânturile pe care le vor lucra. Cel care ramâne sa-si lucreze singur pamântul, moare, pentru ca face o agricultura de subzistenta.

“Doar daca tinerii se intorc cumva sprijiniti de Ministerul Agriculturii cu fonduri ca sa inceapa o afacere in agricultura: plantatii de vie, de pomi, de aluni, sa se mai schimbe ceva. Viitorul, insa, e al fermierilor”, crede el. Ce se va intâmpla cu restul populatiei? Va disparea pe cale naturala sau se va muta la la oras sau in strainatate. La tara va ramâne foarte putina lume, eventual va exista o categorie numita “fermierul de mijloc”, care sa se ocupe de anumite culturi: sere, solarii, culturi specifice, plante medicinale, fructe. Acestia sunt micii fermieri care vor forma categoria de mijloc.

Educatia la tara si ritmul vietii la sat

De 25 de ani a inceput o separare intre oportunitatile oferite de o scoala de la oras si una de la tara.

Rostul scolii

Teoretic, scoala, familia si biserica erau, odata, stâlpii educatiei in mediul rural. Ce s-a ales din acest triunghi si care este colaborarea dintre cele trei elemente?
“Colaborarea cu familia ridica diverse probleme sI, uneori, lasa de dorit. In oras este altfel; aici, daca nu-l chemi la scoala, nu prea vine. Ii spui ca trebuie, nu se implica. Se simte ca nu este o colaborare buna, ca parintii sunt cu treburile lor, ca nu sunt implicati”, spune profesorul Bibire.

La scoala, elevul sta 4-6 ore in care i se predau cunostinte, este format dar nu este suficient daca parintii nu aplica aceleasi reguli si acasa. Profesorii incearca sa-l educe, dar daca elevii vad in familie, vor face acelasi lucru si la scoala si pe strada. “De aceea avem foarte multe abuzuri sau conflicte intre elevi, pentru ca ei preiau conflictele dintre parinti si incearca sa le impuna si la scoala” – spune Gheorghe Bibire..

Viata satului

Odata, satul avea viata; cadrele didactice au incercat sa mentina vii traditiile si obiceiurile; se organizau serbari, se faceau intâlniri. Ce mai este astazi? “Pai, in afara discotecilor de la crâsma, alte activitati culturale nu se fac pentru ca nu are cine le face.

Cadrele didactice sunt de la oras, tineretul nu este antrenat in actiuni extrascolare. N-are cine sa mai faca actiuni culturale, nu mai ia nimeni initiativa. Am ramas descoperiti pe partea aceasta”, e de parere Gheorghe Bibire.

Nu exista viitor

In acest moment, cel putin, nu se intrevede nimic pentru viitorul satului. Cel putin pentru Parincea. “Faptul ca nu avem acces la sosele nationale, la cale ferata, ca nu exista o posibilitate de a investi in zona, nu duce nicaieri. Numai pe baza de agricultura de subzistenta, nu ajungem la nici un rezultat” – spune profesorul Bibire. Satele aproape ca se desfiinteaza; nici nu mai e nevoie de o lege in acest sens.

“Populatia e imbatranita, moare, casele dispar. La Barna nici nu stiu daca mai exista 10-12 oameni din ce era odata. La Milesti, daca mor batrânii, ramân casele pustii. Vin copiii de la oras, o data pe saptamâna, duminica, dar nu e suficient”.

Satele isi restrâng activitatea pentru ca nu exista o orientare asupra viitorului lor. Nu au nimic care sa atraga, in afara de porumb, grâu si rapita nu se face nimic. Livezile si viile s-au distrus si nu mai investeste nimeni in asa ceva. In afara de crescatorii de oi, economia comunei nu are altceva.