Frumoasă este și meseria asta de fotoreporter. Te învață să vrei să cunoști. Nu mai știu care înțelept, am citit asta mai demult, și-a sfătuit odrasla cam așa: ,,Fiule, dacă nu vrei să muncești toată viața, fă ce-ți place!”. Numai că altul, vine și-l contrazice: ,,Fericirea nu este să faci ceea ce-ți place, ci să-ți placă ceea ce trebuie să faci.” Păi dacă trebuie…? Ce faci cu fericirea?!

Orice obișnuită (în aparență) ieșire pe teren poate genera un șir de întrebătri, care parcă se roagă să le dai un un răspuns. Împreună cu domn’ Petrică am scurtat drumul de la Bacău la Urechești, prin Sascut.

Aveam întâlnire cu Nicolae Talabă, primarul de acolo, la o oră fix programată. Sascutul era doar un punct de tranzit. În atâția ani, păstrezi scanate involuntar locurile. Comentam ce schimbări, aproape insesizabile s-au mai produs.

La ieșire din Conțești, pe stânga, semnul de hotar nu ne mai ura drum bun. Rugina și vântul au măcinat jumătățile de cuburi din tablă. Literele vopsite în alb și întreg ansamblul reprezentau simbolul comunei, Fabrica de zahăr.

Un ,,pilon” înfipt în valea Siretului, care avea să determine evoluția micii localități și viața oamenilor din împrejurimi, începând de acum un secol și jumătate. Nu era țăran în tot bazinul Trotușului, Bistriței și Siretului care să nu cultive, cu sfeclă de zahăr, câteva prăjini de teren.

Adaptată solului și ușor de întreținut, planta s-a dovedit profitabilă. Plata o primeau oamenii în bani și, într-o cotă parte din produsul finit, zahăr. Mi-aduc aminte când cotrobăiam prin cămara bunicii, după borcanele de dulceață și miejii de nucă din magiunul de prune, că am dat peste un sac din cânepă, bine strâns la gât cu sfoară și înnodat cu fundă. Era mai îngust și cam la jumătate cât unul obișnuit pentru grâu. Avea pe el ștampilate niște litere mari, negre, din care nu am înțeles nimic.

Când l-am mutat, greu, l-am simțit plin de cocoloașe. Vino ispită! Batoane pătrate, frânte, cufundate în grăunțe maronii. Am gustat doar. Știam ce e! Îi spuneam zahăr ,,candelă”. Era dulce și aromat, cota pentru sfeclă. Mă speriase bunica. Nu aveam voie să mă înfrupt. Pândeau blesteme cu dureri de burtă și dat în diabet. Orice icoană din casă avea să mă vadă! Ținea vrăjeala. Șmecheră baba la dusul cu zăhărelul!

Atârnase candela aprinsă după ușă. Maica și pruncul stăteau cu ochii pe mine! Pentru un sac de dulce, un an de muncă. Greu țăpoiul la început de octombrie. Când mai venea și câte o ploaie mocănească, se năclăia totul până vedeai încărcată căruța. Se merita efortul. Și drumul până la gară. Și rândul la platformă. Ce gust ar fi avut oare plăcintele bunicii, poalele-n brâu, fără oleacă de zahăr presărat pe deasupra?

Moștenirea generațiilor

Nu intru prea în amănunt privind datele istorice. Sascutul mai moștenește și astăzi din tipicul așezărilor negustorești asupra cărora evreii și-au lăsat amprenta. Cert este că prin 1875, Menachem Jackues Elias, un evreu bogat cu afaceri în București, s-a gândit să-și investească banii în construirea unei fabrici de zahăr. Om practic, s-a orientat spre Moldova. Terenuri propice și forță de muncă ieftină.

Cum pe atunci zahărul era monopol de stat, făcând parte din produsele strategice, demersurile pentru cumpărarea terenului de la moşiereasa Maria de Sgardelli, în suprafaţă de 10 hectare, pentru care s-a achitat suma de 10.000 lei, s-au făcut prin Societatea Zaharina Română.

Aceasta avea sediul la Paris, în Rue Quai de Grenelle, nr. 15. Așa s-a pus piatra de temelie a primei fabrici de zahăr din Moldova, la Sascut. Grupul italian „Sgerdelli, Montenari și Borghetti”, aducând meșteri din Belgia, a început construcţia şi dotarea ei. A durat aproape 6 ani până când, în 1881, societatea Română cu sediul în Franța a reuşit să-şi autorizeze fabrica, prin Decret Regal.

A fost preferat Sascutul, deoarece zona era legată de restul țării prin drumul și calea ferată care străbătea localitatea. Era nevoie de forță calificată de muncă. S-au construit case pentru lucrători. Au venit mulți evrei care au ridicat magazine, cu locuințe la etajul clădirii, poziționate la drumul principal.

Spații care aveau să fie date în arendă viitorilor comercianți. Mai era nevoie de un doctor pentru fabrică, de o școală primară pentru tinerii cetățeni născuți aici. ,,Cu timpul s-a construit și o Sinagogă mică, din lemn, în spatele magazinelor, pe strada care mergea spre stadionul de fotbal, și terenuri de tenis, volei, terenuri ce se aflau în spatele sălii de spectacole, care a fost și cinematograf.

Fabrica, așezată și ea la drumul principal, legată de calea ferată printr-o linie secundară de legatură, avea două locomotive mici, locomotive cu aburi, care au lucrat până târziu, fiind pentru mine unul din punctele de atracție când veneam vara la bunici, în Sascut. La poalele fabricii, la drumul principal, precum și în gară, erau izvoare cu apa minerală, cu un gust sarat…”, își deapănă amintirile Mario Solomon, medic stabilit în Israel.

,,Bunicul, originar din unul din satele învecinate, om întreprinzator, a închiriat un magazin și l-a facut Magazin Universal , magazin în care găseai de toate. De la ac și ață, la haine și pânzeturi. De la cuie, la tot ce trebuie într-o gospodarie. De la măsline de Rhodos, la halva turcească. De la hamsii sau «țâri», la scrumbie de Dunăre. Băuturi, bineînțeles vinul pe primul loc, și în sfârșit, depozit de petrol și lemne.”

Planul de sistematizare din 1981 a ras mare parte din case, mutându-i pe proprietari la bloc. Centrul comunei Sascut a căpătat o altă înfățișare, atipică pentru puținii negustori care au mai rămas.

Caramelele cu lipici

Am pășit pentru prima dată, în fabrică, înaintea campaniei de toamnă din 1990. Deschizător de cale mi-a fost ziaristul și scriitorul Eugen Verman. De la el am învățat primele lecții practice de ,,orientare” în teren. Mare forfotă mai era. Nu mai pun la socoteală praful și zgomotul.

Se muncea la foc continuu. Vagoane, remorci, căruțe, toate încărcate cu sfeclă. Eram curios să văd și fabrica de dulciuri. Locul unde se produceau caramele, acadele, drajeuri colorate. Este singura clădire din care au mai rămas astăzi, ruine în picioare.

Cum să uiți renumitele caramele de pe care nu puteai desprinde hârtia și apoi nici măselele. Jale mare să fi avut vreo plombă. Se zvonea că primul secretar al județului, Ioan Bogdan Băluță, sătul de atâtea reclamații primite, ar fi mers la directorul fabricii. L-ar fi dus în hala unde se fabricau și l-a îndemnat să mănânce una. A desfăcut omul o caramea și a pus-o pe limbă, presimțind că ceva… nu-i a bună. ,,Acum ține-o în gură până când se topește!”, a primit comanda. Adevăr sau poveste, pentru noi, ăștia mici de la țară, care primeam de la magazin cinci caramele pentru un ou, ni se păreau mai bune așa.

Țineau mai mult. Iulie era perioada gumei de mestecat, marcă proprie a celor care aveam tarlaua CAP-ului în fundu’ grădinii. Un pumn de boabe de grâu încă necoapte, frecate bine între palme, și o jumătate de caramea de Sascut, dată în două cu lama briceagului peștișor, lovită amnar cu prima piatră găsită. Timp de două săptămâni, până se întărea grâul, mestecam toată ziua. Mai adăugam din când în când câte o frunză de mentă. Aș fi vrut să iasă și baloane din combinația asta. Cu săpun n-a mers! Amintiri… de dulce.

Până în 1945, fabrica a fost cunoscută ca S.C. Danubiana. Naționalizată în 1948, intră în proprietatea statului, beneficiind de o serie de îmbunătățiri, mărindu-i-se capacitatea de prelucrare și productivitatea.

Primele semne ale decăderii s-au văzut începând cu anul 1996. Lipsa lichidităților, întârzierile furnizorilor de utilități, importurile masive de zahăr brut prin terți, desfășurate prin Republica Moldova la prețuri scutite de taxe vamale, marfa dată pe datorie și împrumuturile la bancă pentru salarii.

Toate au dus la pierderi de peste 8 miliarde de lei în 1998. Lipsa de interes a guvernanților și accidentul tehnic din luna octombrie, același an, când peste 17.000 de tone de sfeclă au fost transportate la fabricile de zahăr din Pașcani, Buzău și Bod, cu pierderi în valoare de peste 350 de milioane de lei, au fost capacul pus peste o activitate de peste un veac. În zona Moldovei mai sunt în funcțiune, astăzi, fabricile de la Roman și Buzău.

Alte articole