Probabil cele mai timpurii imagini despre această tulburare le-am conturat citind despre copii geniali care refuzau să vorbească, dar puteau reproduce perfect chipuri şi hărţi sau rezolvau din memorie orice ecuaţie. Îmi imaginam că ei pot să vadă lumea într-un mod atât de complex încât cuvintele nu ar fi de-ajuns ca să-l exprime. Eu însămi visând ore în şir, cred că am rezonat destul de mult cu perspectiva aceasta care mă intriga şi mă fascina în acelaşi timp.
Prima interacţiune cu astfel de persoane s-a întâmplat la început de facultate, fiind voluntar ca animator la un târg cu produse pentru copii (adică mă jucam şi desenam cu ei, cam ceea ce îmi place şi mie să fac atunci când vreau să mă relaxez). La un moment dat, au venit la locul de joacă două fetiţe gemene, cam de 4 ani, cu nişte ochi imenşi, albaştri, despre care mama lor mi-a spus cu grijă că sunt diagnosticate cu Tulburare de Spectru Autist. Am făcut cunoştinţă şi am zâmbit. M-am surprins contemplând vrăjită la cât de importantă părea pentru ele girafa pe care o desenam sau faptul că le-am scris numele dedesubt! Eram aproape indignată căci imaginea asta nu corespundea mai deloc cu modul în care simţeam eu că lumea percepe copiii cu autism.
Câţiva ani mai târziu, mă aflam faţă în faţă cu mama unui băiat jucăuş şi iubitor – aşa cum îl descria – care avea nevoie de un însoţitor pentru a merge la grădiniţă. Probabil că mi-a ghicit pasiunea atunci când i-am povestit despre copiii geniali care au nevoie de puţin ajutor ca să se exprime deplin. A decis că sunt potrivită pentru asta. Ce bucurie!
Aşa m-am trezit înconjurată de copii, stând pe o bancă lângă Darius – un băieţel grozav, despre care doctorii au spus că suferă de Tulburare Pervazivă de Dezvoltare. Era în timpul repetiţiilor pentru serbarea de Crăciun, doamnele dădeau agitate indicaţii, însă Darius nu mai voia să se ridice şi să facă tot ce i se spunea. Nu prea înţelegea ce şi de ce se întâmplă. Nici ceilalţi copii nu păreau prea încântaţi, dar pare că se conformau. Sărbătorile ar trebui să fie despre bucurie şi armonie – îmi spuneam. Acum ce să fac eu? Eram obosită. Am renunţat. L-am privit lung în ochi, cu furie, cu neputinţă şi compasiune. El s-a mutat un metru mai spre mine, pe băncuţă, şi m-a îmbrăţişat. Parcă tot ce ştiam despre lume s-a dat peste cap. Am înţeles atunci că uneori ai nevoie, nici mai mult nici mai puţin, decât de cineva care doar să fie lângă tine.
Un an mai târziu, Darius a ajuns la şcoală. I-a plăcut matematica şi şi-a făcut şi un prieten de nădejde, după cum am aflat. Eu am decis să mă desprind de el şi, ca un fluviu, să îmi continui cursul. Puţin dificil la început, dar m-am gândit că nici fluviilor nu le pare rău atunci când curg, ba chiar cresc şi susţin viaţa oriunde se duc. Acum, la Asociaţia „Betania”, am ocazia să fiu lângă astfel de copii aproape în fiecare zi. Am început să înţeleg că autenticitatea lor e de fapt un dar nepreţuit, cu care nu vreau să mă lupt. Ci, cu dibăcie, să îl ajut să crească şi să se exprime.
Anca Anghel, psiholog terapeut
