Petru Roca a plecat, ca mulţi alţi băcăuani, după Revoluţie, în Italia. A lucrat 18 ani ca mecanic de avioane, inspector de calitate, la URA, Aerostar, cu diplomă în construcţii aeronave.
În 1997 a fost în concediu în Italia, să vadă Roma, cu frumuseţile ei arhitectonice, cu muzeele şi patrimoniul ei artistic. Nu i-a trebuit mult să se decidă. După o discuţie în familie, a hotărât că cel mai bine, pentru a putea face faţă cheltuielilor curente, pentru a trăi decent, este mai bine să plece pentru o perioadă în Italia.
Din mecanic de avioane, de motoare, după aproape 20 de ani l-am întâlnit în Bacău, de data aceasta ca artist mozaicar. La Hramul Bisericii „Sfânta Cruce” a îndrăznit, fiind în concediu, să expună câteva lucrări cu teme religioase, mai precis şase mozaicuri care fusese apreciate şi la o expoziţie organizată de Ambasada României din Italia. Acum se pregăteşte să revină acasă, şi-a construit o casă la Valea Seacă (N. Bălcescu) şi doreşte să se afirme şi în Bacău ca artist. (Gh.B)
„Situaţia de la «Avioane» devenea tot mai dificilă, incertitudinea îţi crea un disconfort, începuseră disponibilizările, unele secţii urmau să se închidă. Cu toate că salariul era bunişor, chiar dacă lucra şi soţia, nu reuşeam să ne descurcăm. Am renunţat la tot şi am plecat la Roma. La început am fost singur, norocul mi-a surâs şi am reuşit să-mi găsesc chiar a doua zi de lucru, în construcţii. După ce am adunat ceva bani, mi-am adus soţia şi băiatul în Italia.
Uitaţi, au trecut anii, fiul meu are 30 de ani, a făcut şcoala în Roma, apoi Universitatea Tor Vergata, şi-a luat licenţa, este consultant în Informatică la o firmă multinaţională. Ne-am integrat foarte bine, oamenii m-au primit frumos, munceam, câştigam destul de bine, începuse să-mi placă, ne-am cumpărat o casă. În construcţii, după un timp, şeful mă repartiza mai mult pe interioare, lucrări mai delicate, am început să mă joc, să fac diferite combinaţii între gresie, faianţă, apoi am intrat pe Youtube şi am văzut cum se fac mozaicurile.
Căutam materiale, marmură, granit, travertin, sticlă etc., aşa am ajuns la un furnizor de materiale care, după un timp, sătul, cred, că-l tot băteam la cap, m-a întrebat de ce nu fac nişte cursuri de mozaicar. Când i-am spus că aş fi interesat, m-a îndreptat către o şcoală, m-am dus, am urmat acea şcoală în arta mozaicului cu un renumit profesor şi artist mozaicar, Giancarlo Romari, am învăţat ceea ce nu ştiam, am început să lucrez, exersam, lucram portrete, tablouri de mici dimensiuni, munceam pe şantier, învăţam, citeam, lucram acasă.
Am absolvit şcoala, m-am bucurat foarte mult, progresam, am trecut efectiv la mozaicuri artistice, religioase, laice. Este o artă foarte frumoasă, migăloasă, îţi trebuie răbdare, har, un pic de talent, mai ales har de la Dumnezeu. Eu sfătuiesc toţi părinţii să lase copiii să încerce, să încerce dansul, muzica, pictura, în timp vor vedea la ce se pot opri, unde este harul dăruit de Dumnezeu. Am cunoscut mai mulţi români care făceau parte din Cenaclul Literar al Românilor din Roma, am fost invitat de dl Valeriu Barbu, scriitor, preşedinte al cenaclului, să duc câteva lucrări, după care am participat şi la Cenaclul „Strigătul Diasporei”.
M-am bucurat când la expoziţii, la cenacluri, am cunoscut oameni de cultură, artişti, scriitori, cu sprijinul lor am intrat în alte cercuri artistice, acolo veneau şi italieni, astfel că am devenit cunoscut, mi se solicitau lucrări, mai şi vindeam. Am lucrat portretele lui Decebal, Vlad Ţepeş, Isus Cristos, Feciora Maria, pe 15 ianuarie, de ziua lui Eminescu, am expus un Eminescu, am făcut Voroneţul, am peisaje foarte frumoase, expuneam şi pe la biserici, lumea era interesată de lucrările mele. Un cetăţean mi-a solicitat să fac un peisaj marin pe peretele unei case, o lucrare de mari dimensiuni, am folosit stilul lui Gaudi, a fost extrem de mulţumit.
Am fost la Barcelona, am văzut multe lucrări ale celebrului arhitect şi artist, am privit uimit, fără grai, am învăţat şi am venit acasă mai bogat. Cel mai mult m-am bucurat când am fost invitat să expun la Academia Română din Roma, cu ocazia sărbătorii filmului românesc în Italia, la vernisaj a venit ambasadorul George Bologan, care m-a felicitat de vreo trei ori, după care a spus public că mai sunt şi români care fac cinste ţării. Am participat cu o expoziţie de Ziua Naţională a României, în 2016, acolo a fost consulul României la Roma, care a fost încântat de ceea ce am prezentat eu. Acum sunt într-o perioadă de gândire, de analiză a ceea ce vreau să fac în continuare: rămân în construcţii sau mă dedic total acestei arte.
Este greu, dar se poate, nu-mi plac oamenii care n-au voinţă, care mereu se plâng, n-au vise, idealuri, n-au planuri de viitor, aşteaptă să vadă ce se întâmplă. Vise trebuie să avem toţi, că nu le realizăm pe toate, este normal, dar măcar încercăm. Acum pregătesc pentru casa mea din Valea Seacă un logo, o lucrare de interior, una de exterior.
Vreau să vadă concetăţenii mei că se poate construi frumos, elegant şi nu cu foarte mulţi bani. Cât am stat acasă am expus lucrări în Bacău, la Galeriile Sara Good Art, cele şase de la Biserica „Sfânta Cruce” le-am mai lăsat acolo, să le vadă lumea. M-am cunoscut cu o parte dintre cei care fac mozaic în Bacău, bisericesc şi laic (nu dau nume), însă când au văzut ce fac, ce pot, venit din Italia, m-au lăsat baltă. Am devenit concurent, însă eu sunt sigur că, dacă am reuşit în Italia, voi reuşi şi în România.
Pe Facebook sunt Petru Roca, am lucrări expuse acolo. Este piaţă în România, ea poate creşte, afară mozaicul este foarte apreciat şi căutat. Acum plec în Italia, spun că mă duc acasă, când plec de acolo zic că vin acasă, însă niciodată nu mă simt acasă în Italia, casa mea şi pământul meu sunt aici, în România, nu am luat cetăţenie italiană, eu sunt român şi voi muri român.
Am prieteni italieni foarte onorabili, medici, arhitecţi, pictori, funcţionari de bancă. Italienii ştiu să aprecieze cinstea, prietenia, onestitatea, îi stimează pe cei care muncesc.
Ştiţi ce ne deosebeşte de ei, invidia, răutatea, pisma, egoismul, şi astea vin de la sărăcie, din lipsa educaţiei, de la instrucţie, care sunt deficitare la noi. Mă bucur că ne-am cunoscut şi, cu sinceritate, mi-ar face plăcere să vă pot invita să-mi vedeţi casa, atelierul, să vă arăt lucrările mele. La anul, ne întoarcem acasă.”
