Viorel Căpitanu
Viorel Căpitanu

Modestia, discreţia, profesionalismul, amabilitatea, fermitatea calculată, pasiunea pentru arheologie – istorie şi tenacitatea i-au fost şi îi sunt coordonate în viaţă. N-a bătut cu pumnul în masă niciodată, a bătut însă insistent la uşile celor care conduceau şi hotărau destinele fostei regiuni şi ale judeţului Bacău. Nu pentru el, ci pentru binele şi prestigiul unei instituţii care s-a născut din nimic şi a ajuns marcă şi brend: Muzeul de Istorie, acum Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău.

A bătut cu dragoste, cu înţelepciunea-i proverbială la porţile inimilor şi sufletele celor care, ca şi el, au iubit şi iubesc istoria acestui neam. Totul a început în 1957, acum 60 de ani, pe 1 septembrie, când Viorel Căpitanu a părăsit amfiteatrele Facultăţii de Filologie-Istorie a Universităţii „Al.I. Cuza” Iaşi şi a fost repartizat la Muzeul Regional Bacău.

De aici a pornit, cu pasiune, cu muncă, sacrificiu, aventura pe drumul virgin al arheologiei şi muzeografiei băcăuane. Cea mai frumoasă poveste încă nescrisă, cu adevărul susţinut de documente, mărturii şi fapte. Se spun, cu diferite priliejuri, vorbe frumoase despre un om, însă, din păcate omitem, chiar istorici fiind, adevărul, preferând, dacă nu minciuna, atunci omisiunea. Şi, mai grav – uitarea, depărtarea de realitate. Acum suntem noi! Stăm, ne urcăm fără jenă pe umerii celor care nu au avut răgazul să se laude, fiind ocupaţi cu munca.

Vorbim aici de domnul Viorel Căpitanu, omul care, sâmbătă, 7 octombrie 2017, a împlinit cu bine şi sănătate 85 de ani. Cu o zi înainte a fost sărbătorit de foştii colegi, de puţinii prieteni care i-au mai rămas, cu ocazia Simpozionului Naţional „Vasile Pârvan”, manifestare iniţiată, cu mulţi ani în urmă, de arheologul şi directorul Viorel Căpitanu, desfăşurat în sediul actualului Complex (denumire nefericită) „Iulian Antonescu”, şi el, rezultat al tenacităţii şi viziunii aceluiaşi Viorel Căpitanu, înconjurat de o mare expoziţie, unde sunt expuse obiecte descoperite de Viorel Căpitanu şi colaboratorii lui, în 40 de ani de activitate, care atestă locuirea, vieţuirea şi continuitatea românilor pe aceste teritorii din cele mai vechi timpuri, de la daci şi de dinainte.

Fost student al celebrilor arheologi şi oameni de ştiinţă acad. Mircea Popescu-Dâmboviţa, prof. C.S. Nicolăescu-Plopşor, Dimitrie Berlescu, Ilie Grămadă şi mulţi alţii, celebri discipoli ai nu mai puţin celebrul istoric, „părintele” arheologiei moderne, Vasile Pârvan, Viorel Căpitanu a continuat, cu puterile, dragostea şi ştiinţa lui, la scoaterea la suprafaţă a dovezilor istorice despre neam şi ţară.

Zeci de tezaure din aur şi alte metale, obiecte de cult, armuri, vase, ceramică, locuinţe, aşezări întregi etc. descoperite de Viorel Căpitanu, despre care a scris peste 100 de studii şi articole, zeci de expoziţii în Bacău, în marile oraşe ale ţării şi în străinătate, sunt rodul muncii unui om, împreună cu alţi istorici şi arheologi, restaturatori, desenatori, fotografi, toţi specialişti şi pasionaţi de arheologie de la Muzeul de Istorie din Bacău.

Este mult, este puţin? Doar timpul şi istoria vor putea răspunde, iar cum istoria se bazează pe fapte, pe adevăr, nimeni şi niciodată nu va putea vorbi de arheologia băcăuană şi naţională, fără a scrie, pomeni, cita, numele lui Viorel Căpitanu.

– Eraţi student la Facultatea de Filologie-Istorie, de ce şi cum aţi ajuns la Arheologie?

– Este o poveste lungă şi frumoasă. În facultate am avut profesori, care erau aşa de legaţi de istorie şi de arheologie, încât m-am îndrăgostit de istorie şi apoi, definitiv, de arheologie. În anul I, când profesorul meu Mircea Petrescu Dâmboviţa l-a invitat pe profesorul C.S. Nicolăescu-Plopşor la facultatea noastră, eram în sală peste 100 de studenţi, acesta ne-a vorbit despre cercetările făcute şi rezultatele obţinute pentru istoria neamului nostru.

A vorbit o oră şi jumătate, n-a mişcat nimeni, eram hipnotizaţi de vocea profesorului, de tot ce făcuse pentru a atesta, cu documente, istoria acestui neam. Atât de frumos vorbea, atâtea lucruri ne-a spus, încât m-am îndrăgostit de istorie, de arheologie. Ne-a vorbit de descoperirile din peşteri, de pe Valea Siretului şi de pe alte văi şi ape. La sfârşitul conferinţei, studenţii i-au pus întrebări despre şantiere, cercetări, eu l-am întrebat: Domnule profesor, dacă noi vrem să participăm la săpături, cui ne adresăm?

Iar el a răspuns printr-o întrebare:Cine vrea să participe? Am fost singurul care a ridicat mâna, iar după conferinţă m-a invitat în cabinet şi mi-a pus câteva întrebări, unde sunt născut, ce liceu am făcut, mai multe. Am făcut clasele primare la Tanacu, judeţul Vaslui, Şcoala Normală la Iaşi, tata a fost chiabur, avea şi el câteva hectare de pământ, l-au scos din sat, prin 52.

Securiştii au aflat că sunt fiu de chiabur, urma să fiu dat afară din şcoală, însă profesorul meu m-a sfătuit să rămân, să vedem ce se întâmplă, am terminat şi am plecat în învăţământ la Baia Mare. Am revenit acasă, am dat la facultate, am primit bursă, apele s-au mai liniştit, şi în 1957 am terminat facultatea.

Şi în facultate şi după aceea, am participat, la recomandarea prof. C.S. Nicolăescu-Plopşor, la săpături în peşteri, în toată ţara, după care am ajuns pe Valea Bistriţei, la Bâtca Doamnei, începuse construirea Barajului de la Bicaz, îmi plăcea zona şi la terminarea facultăţii am cerut să rămân în Bacău, la muzeul de aici era director Iulian Antonescu, terminase şi el facultatea, a fost şef de promoţie, cunoaştea mai multe limbi străine, era pregătit, inteligent, un adevărat intelectual. Născut, şi el tot în 1932, ca mine.

Am continuat cercetările tot pe paleolitic, erau mai multe şantiere deschise. Am lucrat sub îndrumarea profesorului meu C.S. Nicolăescu-Plopşor, ca şef de şantier la Buda, aşa era atunci, aşa este şi acum, cred, am mai avut ca şef de şantier la Lespezi o colegă care terminase la Moscova, femeie deşteaptă.

În 1957, în Bacău nu era niciun arheolog, singurul care mai participase la săpături, dar pe teritoriul actualului judeţ Neamţ, era Iulian Antonescu, acolo l-am şi cunoscut. Un om extraordinar, nu avem timp să vorbim acum de el, am văzut că aţi scris de mai multe ori despre arheologul şi profesorul Iulian Antonescu.

Aşa a fost, un munte de om, un munte de omenie, un munte de inteligenţă, de cultură. Nu aveam sediu, nu aveam nicio colecţie, cine a mai văzut muzeu fără colecţie, fără exponate! Am făcut planuri de cercetări, am făcut săpături de suprafaţă, peste tot în judeţ. Acesta a fost începutul.

Aveam informaţii de la preoţii satului, de la învăţători, ţărani, care ştiau locurile unde, ziceau ei, se descoperise comori. Erau urme ale strămoşilor noştri, obiecte din ceramică, din piatră, din os, bronz, apoi din epoca fierului şi, mai târziu, din perioada dacilor. Am descoperit atât de multe materiale încât nu aveam unde să le depozităm, adunam cutii de pe la magazine, pe urmă am comandat cutii speciale. N-aveam sediu, ne-a dat un spaţiu unde este acum Luceafărul, care s-a dărâmat, am stat apoi unde este acum parcul Trandafirilor, unde este fântâniţa, acolo am organizat prima expoziţie.

– Domnule Căpitanu, aţi pomenit de daci. De numele dumneavoastră se leagă multe descoperiri, toate sunt publicate în Revista Carpica, în alte publicaţii de specialitate, un număr impresionant, însă definitiv se leagă descoperirea Cetăţii Tamasidava, marea necropolă dacică de la Răcătău. Vorbiţi despre Tamasidava.

– Da, mai era mult până acolo. Da, în 1968 am descoperit ceea ce avea să fie Tamasidava. 30 de ani am săpat, am cercetat şi am valorificat descoperirile de la Răcătău.

În acei ani am avut contact cu Vasile Vulpe, fiul lui Radu Vulpe, cel care descoperise prima cetate dacică Piroboridava, de lângă Tecuci, dincolo de Adjud. Între timp, colegul meu Vasile Ursachi, director al Muzeului din Roman a făcut primele săpături la Brad-Negri, descoperind ceea ce el credea că este Tamasidava.

A şi scris despre acest lucru. Eu, urmând cercetările şi scrierile lui Vasile Pîrvan, ale lui Radu Vulpe, mi-am dat seama că Dava trebuie să fie între cele două, respectiv Piroboridava şi Zargidava, tot pe Siret.

Am cercetat la Răcătău-Cetăţuia şi în jur şi am descoperit urmele cetăţii, căreia i-am spus, aşa şi era, Tamasidava, una din davele menţionate în Harta lui Ptolemeu, iar Ursachi a rectificat, ceea ce descoperise el era Zargidava.

30 de ani m-am concentrat pe Tamasidava, o aşezare cu locuire din epoca bronzului, cultura Monteoru, a epocii fierului, Hallstatt şi Latene (epoca geto-dacă), până am fost scos, reţineţi, scos la pensie, în 1998, cu toate că eu doream cu orice preţ să continui ce am început, să valorific materialul, să mă apropii de sfârşit şi să scot monografia Cetăţii dacice, Tamasidava.

Multe descoperiri, foarte valoroase, sunt expuse în Secţia de Arheologie a Muzeului, unele au fost expuse şi în ţară, în străinătate.

– Monografie care nu s-a mai publicat…

– Nu. Imediat după ce m-au scos la pensie, cine a venit după mine ca director nu i-a convenit activitatea mea, nu m-a mai ajutat, nu-mi dădea fotograf, desenatori, era o muncă enormă pentru acea monografie, sigur că m-a durut, mai ales că mi-a luat şi sala unde erau materialele descoperite de mine, care urmau să fie valorificate, închiriind-o nu ştiu cui, cu toate că în acest muzeu era suficiente spaţii.

– Ce s-a întâmplat cu materialele de la Tamasidava?

– Unele au fost aruncate la gunoi. Am văzut într-o zi cutiile goale, eu aveam obligaţia, prin lege, să scriu, să valorific. Nu mai aveam desene, fotografii, fără materiale, nu am mai putut face nimic.

Nu au mai rămas decât rapoartele scrise şi publicate la diferite intervale de timp, acum trebuia să pun cap la cap, secţiune cu secţiune, fotografii, desene, comentarii, explicaţii, argumente etc., ceea ce trebuia să fie Monografia Tamasidava, aşa cum a publicat Vasile Ursachi Zargidava.

Ani pierduţi, muncă irosită. Mă doare, mă doare, însă nu am găsit înţelegere. Mai vin pe la Muzeu, sunt membru în Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, care are sediul la Muzeu, aduşi de mine aici, deoarece şi eu am fost deţinut politic, am fost închis, în 1958, după ce în 1957 noi, studenţii din mai multe centre universitare am vrut să sărbătorim, la Putna, urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare.

Eu făceam parte din Comitetul de organizare, împreună cu Alexandru Zub, Brudiu şi alţii. Se ştie despre acel eveniment, nu mai insist, am fost arestat, eram acasă, la Tanacu, dus la Vaslui la securitate, apoi, într-o noapte mi-au pus ochelari şi m-au dus la Iaşi, am făcut greva foamei în timpul cercetărilor, însă un ofiţer, un om cu un suflet altfel, m-a sfătuit să las greva foamei că oricum nu voi scăpa, să spun adevărul.

Aşa că am fost judecat şi, după multe luni, eliberat. Povestea este mai lungă. Am găsit aici, în Bacău, oameni deosebiţi, care m-au înţeles, m-au apreciat şi nu m-au întrebat niciodată de acel episod, doar Securitatea mă mai căuta, mai venea pe şantier, într-o zi m-au cercetat pentru un aşa zis furt de monezi din Muzeu, după care m-au lăsat în pace.

– Ce se întâmplă acum la Tamsidava? Dumneavoastră aţi lăsat-o în 1998, s-a mai săpat, s-a mai cercetat?

– Nu s-a mai săpat decât un an, de curând, de către Vasile Ursachi. Atât. Nu a mai interesat pe nimeni dacii, Tamasidava, ba că nu au fost bani, ba că s-au deschis alte şantiere.

Am auzit acum, la acest simpozion că Lăcrămioara Istina urma să fie şef de şantier şi să fie redeschis şantierul, cu participarea unor arheologi din Iaşi, numai că nu sunt specialişti în epoca dacică.

Am avut o discuţie cu Mariana Popa, cu Lăcrămioara şi am fost de acord să fie redeschis, să fie şef de şantier cine vrea, doar ca din colectiv să facă parte şi un coleg de-al meu, mai tânăr, care a mai fost pe şantier în timpul studenţiei, a mai săpat şi după ce a terminat facultatea un an de zile, şi se ocupă de daci, îl cheamă Cristinel Plantos, care se va ocupa de tot materialul care se mai află în depozit şi, după un timp să publice rezultatele.

Sunt bani, muzeul are bani, trebuie pasiune, voinţă şi ştiinţă. Mai este mult de săpat la Tamasidava, mult. Eu am cercetat cetatea, dar mai este în jurul ei, în afara cetăţii. Păcat că o parte s-a dărâmat, a fost luată de ape, o parte a căzut după ce a fost făcut barajul.

Pe Tamasidava pasc acum animale, şantierul este pus în pericol, cu toate că este lege de protecţie. N-am mai fost de mult pe şantier, vreau să mă duc, dar de acum, la primăvară.

– Viorel Căpitanu este cel care a valorificat o descoperire întâmplătoare, extraordinară, unicat, este vorba de Sabia de la Marvila. Ce s-a întâmplat cu ea?

– Foarte valoroasă, pentru perioada datată. Sabia a fost recuperată, adusă la muzeu, valorificată ştiinţific şi expusă publicului. După câţiva ani a dispărut din muzeu, din expoziţie.

Nu a mai fost găsită, se cercetează, am înţeles de poliţie. Dar nu este singura dispariţie, a mai fost semnalată şi dispariţia unor monede, caz închis şi el. Mă întrebaţi cum s-a întâmplat.

Nu-mi pot explica, sau se întâmplă atunci când sunt oameni pe care nu-i interesează patrimoniul, doar funcţia şi banii. Nu-i interesează istoria neamului. Sunt şi aşa oameni.

Eu ştiu, aşa am învăţat, aşa am făcut, după ce descopeream, înregistram la milimetru, tot, aduceam la muzeu totul, asemenea descoperiri, pentru unii neimportante, reprezintă, sunt mărturii despre neamul nostru.

Toată viaţa am fost legat de istorie, de trecutul acestor locuri, de oameni şi comunităţi, care comunică cu noi prin ceea ce au lăsat, iar noi avem obligaţia, ca specialişti, ca oameni, ca patrioţi, să le scoatem la lumină, să le valorificăm ştiinţific (statul investeşte foarte mulţi bani pentru această activitate) şi să le expunem, să arătăm lumii cine am fost şi cine suntem. Pentru asta este nevoie de carte, de dragoste, de suflet, de muncă, de multă muncă, dăruire şi sacrificiu.

– Acest muzeu, acest imobil impresionant, puţini ştiu, iar alţii nici nu vor să ştie, că poartă, de la fundaţie la acoperiş, semnătura şi foarte multă muncă, suflet, ale celui care a venit în Bacău într-un muzeu înscris doar pe hârtie, dăruindu-şi apoi priceperea, hotărârea pentru ridicarea unui muzeu modern. El se numeşte Viorel Căpitanu. Cum s-a întâmplat, cum aţi reuşit?

– După Revoluţie, eram din nou director, am avut o întâlnire cu toţi colegii şi le-am spus: dacă noi nu pornim acum, nu facem tot ce ne stă în putinţă pentru a construi un nou muzeu, nu o s-o mai facem prea curând, însă riscăm să rămânem fără sediu, vor veni proprietarii şi vor solicita clădirea. Toţi am fost de acord.

Am făcut un plan, am scris, am solicitat audienţe lui Viorel Hrebenciuc, era atunci prefect. M-a ascultat, mi-a cerut detalii, le-am pus pe hârtie, Viorel m-a chemat în prima şedinţă ca să explic membrilor consiliului ce înseamnă, ce presupune această investiţie, argumentele noastre.

Le-am spus că avem un patrimoniu extraordinar, valori inestimabile, adevărate comori care atestă dăinuirea noastră pe aceste teritorii, le-am expus planurile pentru următorii ani, vom avea mult material arheologic şi nu va fi loc pentru depozitare, pentru expunere.

Era prin 1991. S-a aprobat imediat investiţia, au urmat alţi ani de studii, proiectare. Am insistat pentru acest loc, aproape de Biserica Precista, de Curtea Domnească, de ctitorie a lui Ştefan şi al fiului acestuia Alexandru. S-a muncit din greu, a fost un constructor foarte bun, stăteam aproape zilnic pe şantier, ne consultam, mă consulta, un om extraordinar, astfel că în 1996 clădirea a fost terminată, însă definitiv, abia în 1998.

Suntem printre puţinele judeţe care au un asemenea muzeu, un asemenea spaţiu de lucru şi expunere. A fost atunci o perioadă foarte bună, tot în acei ani s-a construit şi Muzeul de Naturale din Parc.

– Sunteţi un om împlinit profesional, sănătos, activ, ne întâlnim des în oraş, la manifestări culturale. La fel de volubil, la fel de bine dispus, de parcă acum veniţi de pe şantierul arheologic de la Răcătău. E lung drumul înainte, când vă uitaţi la cel parcurs, ce gânduri vă inundă?

– Mă văd de multe ori, să ştiţi, pe şantiere, ca în tinereţe. Aşi fi avut încă multe de spus, dar, cu siguranţă, dacă s-ar putea (nu se mai poate, domnule) tot de arheologie m-aş apuca, de săpături, de expoziţii, să arat lumii cine am fost, de unde venim. Astăzi, mai mult ca oricând avem nevoie de documente, de material arheologic pentru a ne scrie, a ne completa unele goluri în istoriografia românească. Sunt foarte mândru de expoziţiile pe care le-am deschis în multe oraşe ale ţării, dar şi în Polonia, Olanda, cele mai valoroase piese din epoca dacică au fost la Roma.

Aş continua cercetările, deoarece zona aceasta, a noastră, a fost aşa de intens locuită, încât nu vă puteţi închipui, nu este sat unde să nu găseşti urme, numai să umbli, să cauţi, să vorbeşti cu oamenii, cu locuitorii de acolo. Multe din descoperiri aparţin oamenilor, arheologii au continuat, au valorificat, au scris despre ele. În toţi aceşti ani s-au făcut şi greşeli, unele corectate, altele încă nu. Bacăul, însă, a avut arheologi foarte bine pregătiţi, pasionaţi de munca lor, din urmă vin, o spun cu mare bucurie, tineri la fel de buni, care au deja în spate cum se spune, cu toată tinereţea lor, rezultate remarcabile, bine valorificate.

Am avut, din păcate, şi perioade foarte grele, am avut de-a face şi cu oameni preocupaţi mai mult de persoana lor, de funcţii, uneori călcând peste demnitatea altora. Dar, au trecut anii şi nu mai doresc să vorbesc despre ele. Timpul, neiertătorul timp, le pune în ordinea firească, nu mă îndoiesc de asta.

– Îmi spuneaţi că, din 1998, nu aţi mai fost pe şantiere, nu aţi mai colaborat cu muzeul decât sporadic. Ce aţi făcut în toţi aceşti ani?

– Am călătorit, împreună cu soţia, în ţară, peste hotare, în fiecare an am fost, chiar şi de două ori, într-o staţiune, la tratament, cum credeţi că am ajuns la vârsta de 85 de ani (şantierul, munca, grija faţă de sănătate m-au ţinut în viaţă), am citit, îmi place foarte mult să citesc. Mă mai supără genunchii, însă zice medicul că nu-i grav, cu inima stau bine. Din cei trei copii la părinţi, o fată şi doi băieţi, doar eu am mai rămas, am bucuria să avem mulţi nepoţi, toţi copii foarte buni. Sunt membru, în conducerea Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, mă mai solicită să-i ajut, că şi aici mai suntem doar câţiva, mulţi s-au dus.

– Când va fi redeschis şantierul de la Răcătău, de la Cetăţuia?

– V-am spus că am vorbit despre acest lucru cu actuala conducere a muzeului, am stabilit câteva lucruri, urmează să punem la punct detaliile. Abia aştept să merg pe şantier, în vizită, bineînţeles. După aceea voi pune la dispoziţia celor care se vor ocupa efectiv, lui Cristinel Plantos, toate documentele, tot ce mai am şi mai este încă prin depozite. Am mare încredere în Mariana Popa, directorul muzeului, în Lăcrămioara Istina, un specialist cu experienţă, că munca mea va fi dusă la bun sfârşit. Eu le doresc foarte mult acest lucru, iar ce nu am reuşit eu, marea mea nereuşită – Monografia Tamasidava – să reuşească ei.

– Ce i-aţi recomanda unui tânăr arheolog, venit, ca şi dumneavoastră în 1957, la acest muzeu?

– Recomandare este prea mult, l-aş sfătui să lucreze cu multă seriozitate, să citească, să studieze tot ce s-a publicat pe domeniul, perioada pe care lucrează, să ţină cu dinţii la tot ce descoperă, să păstreze, să valorifice, prin scris, prin expoziţii, comunicări, deoarece aceste „documente” sunt singurele care arată, demonstrează, continuitatea poporului român pe acest teritoriu. În condiţiile în care acestea obiecte, materiale arheologice dispar, dintr-un motiv sau altul, niciunul scuzabil, dispare istoria noastră. Noi trebuie să păstrăm nu numai tradiţiile şi obiceiurile, şi acestea sunt mărturii valoroase, ci, în primul rând ceea ce descoperim în pământ, de la moşii şi strămoşii noştri şi să lăsăm în urma noastră, celor care vin după noi, aceste mărturii, aici s-a născut poporul nostru şi aici trebuie să rămână de-a pururea. Şi vreau să închei prin a spune că m-am simţit onorat de atenţia şi cuvintele frumoase spuse de foştii mei colegi, ştiu că au fost sinceri, dar m-am simţit puţin jenat, eu nu sunt obişnuit cu aşa ceva, uneori am avut un sentiment ciudat, parcă nu vorbeau despre mine, însă le mulţumesc foarte mult.

Alte articole