Am descoperit încă o zi pe care trebuie să o marcăm, nu să o sărbătorim; şi nici nu se dă liber. S-a decretat Ziua nonviolenţei în şcoli, ceea ce presupune că, în unităţile de învăţământ, violenţa a atins cote alarmante, din moment ce o zi pe an trebuie să luptăm împotriva ei. Să fim serioşi, această zi ar trebui să fie…în fiecare zi.
După cum arată statisticile, rapoartele instituţiilor de forţă, reţelele de socializare, violenţa în şcoli a luat o amploare care, cu siguranţă, poate constitui un semnal major de alarmă: bătăi, atacuri cu arme albe, acţiuni ale găştilor de cartier, încăierări cu urmări grave din gelozie, rezolvate în clase, pe holuri şcolilor, consum de băuturi alcoolice, la care se adaugă violenţa verbală.
Trec zilnic pe lângă un liceu din Bacău şi ce-mi aud urechile mă înspăimântă, băieţi şi fete, laolaltă, înjură de toţi sfinţii şi toate organele genitale, în public, de faţă cu femei, copii, de te întrebi de ce, de unde atâta violenţă, nu mai este ruşine, nu mai există respect, de ce fel de educaţie mai putem vorbi?
În ultimul timp s-au înmulţit agresiunile asupra profesorilor, în clase, pe stradă, am văzut scene înfiorătoare, elevi de 15-16 ani se năpustesc asupra dascălilor, cu pumnii, cu şişul, cu picioarele. Tatăl meu spunea, atunci când auzea de asemenea fapte că „s-a umflat orzul în ei”.
Cred acum, mai degrabă, să s-au umflat drogurile, alcoolul, nesimţirea, că a dispărut frica, o spun fără reţinere, nu mai este frică de părinţi, de opinia publică, de profesori. Aceasta este imaginea din unele şcoli! Ştiu că există un poliţist de proximitate, însă, săracul, numai în proximitate nu e, are în subordine câte un cartier întreg. Sunt ore de dirigenţie, de educaţie civică, avem o zi a nonviolenţei. Rezultate? Zero.
