CU OCHII PE… 2019. Nici n-am intrat bine în 2018, că privim deja spre anul care vine. Ne-o impun astrologii (şi nu oricine, ci chinezii), care ne atenţionează că, anul câinelui fiind, ni se cere foarte multă muncă, întemeiată pe strategii corecte şi nicidecum pe improvizaţii. 2018 este un an de tranziţie, încât doar cei ce-şi fac responsabil temele în următoarele 11 luni vor avea parte de satisfacţii în 2019. Cu alte cuvinte, un an cât doi.

ADDENDA LA „SEMNE BUNE… ANULARE”. În aceeaşi zi, 9 ianuarie, auzim la radio că „2018 nu are semne prea bune din punct de vedere al climei” şi că „apa se scurge din streaşini” (în loc de „din punctul de vedere”, respectiv „streşini”). Aici da, trebuie măcar corectat pe loc, dacă nu anulat.

EUFEMISM. „Vreau să-mi educ limbajul şi să folosesc anul acesta cuvinte cu sens pozitiv. De exemplu, în loc să spun Am avut o zi mizerabilă, voi spune Nu a fost prea fericită ziua de azi.” Parcă e altceva, nu?

DE PARTEA IAŞIULUI. În condiţiile în care predomină, în presa ieşeană, varianta fără i, citim în „Eroii neamului”, revista editată de filiala Iaşi a Asociaţiei Naţionale „Cultul eroilor”, forma recomandată de DOOM: „Iaşiul – stindard al Marii Uniri” (titlu pe prima pagină a ediţiei din decembrie 2017).

LUNI… Între două trenuri, ne-a vizitat oraşul (pe 29 ian.) Dumitru Balan, filolog, preşedintele Asociaţiei de Prietenie România – Azerbaidjan. În cele 40 de minute de dialog (înregistrat), am abordat şi chestiunea grafiei numelui ţării: în DOOM se precizează că forma corectă este cu /dj/(pronunţat /ǧ/, ca în /geam/), dar în unele documente oficiale apare varianta *Azerbaigean. Desigur, vom respecta indicaţia Academiei Române. Ne-a promis că va mai trece prin Bacău, iar atunci îi voi sugera să fie de acord cu propunerea ca numele locuitorilor, dar şi adjectivul: azerbaidjan/azerbaidjană, recomandate de DOOM, să fie la alegere cu azerbaidjean/azerbaidjeană, după modelul clujean, gorjean, sălăjean ş.a. Numele limbii însă trebuie să rămână azerbaidjană, fără e după j.

… ŞI MARŢI. Pe 30 ianuarie s-au împlinit 46 de ani de la trecerea în eternitate a lui Ion Luca, prilej pentru a-mi împlini datoria de a preda bibliotecii şcolii gimnaziale din Bacău care poartă numele dramaturgului cartea „Teatru esenţial”, îngrijită de Nicolae Cârlan. Elevilor adunaţi în sala de festivităţi a Şcolii le-am făcut şi eu un dar: versul „Ţinând trecutul, creşti; uitându-l, scazi”, din piesa „Amon-Ra”, de Ion Luca, îndemn pentru a ne înălţa prin cultivarea tradiţiei.

DIN SERIA MICILOR DEZILUZII. Cercetez o revistă centrală din decembrie 2017, număr special, dedicat regelui Mihai. Pe banda de sus a copertei I, largă, citesc un şir de cifre scrise de mână: 22.12 – 8.01. Pe nicăieri datele despre publicaţie, aşa încât mă grăbesc să laud ideea vânzătoarei de a repara o eroare tipografică. „A, nu: acolo am scris ziua primirii şi ziua returului…”

CRITICA DIACRITICELOR. „Muguraşii de la Agaş”, prezintă Cătălin Măruţă pe micii concurenţi de la Bacău, în confruntarea cu profesioniştii de la „Doina Oltului”. Lipsa căciulii lui a mic (de la Agăş) l-a făcut pe simpaticul prezentator de la Pro-TV să citească astfel şi să deplaseze accentul conform rimei muguraş de la *Agaş.

ÎNŞELĂTORUL CARE. „Una dintre temele care mă doare cel mai mult este controlul excesiv al părinţilor asupra copiilor prin tot felul de gadgeturi” (RRC, 17 ian.). Pronumele relativ „care” înlocuieşte substantivul precedent, „temele”, ceea ce duce către imposibila propoziţie „Temele mă *doare cel mai mult”. Acordul predicatului cu subiectul cunoaşte astfel de subtilităţi.

Alte articole