Elevii Clasei a VIII-a C a Școlii Gimnaziale „Alexandru Ioan Cuza” Bacău, promoția 2021, și-au luat la revedere de la cei care le-au fost dascăli dedicați și care le vor rămâne mentori adevărați
Din 2012 încoace…
Vă amintiți? Sigur că va amintiți! Până la urmă au trecut nouă ani, nu o viață întreagă. Drumul părea greu. Și nu că doar părea, ci chiar era greu; mai greu ca niciodată. Pentru că pașii erau șovăielnici. Și mărunți. Doar ochii se măriseră, gata să cuprindă toată curtea aceea plină cu necunoscuți, mari și mici. Din fericire, nu eram înconjurați numai și numai de necunoscuți. Fusta mamei, pantalonul tatălui sau mâna bunicilor ne erau sprijin de nădejde. Apoi, o doamnă, despre care știam deja că este „doam-na în-vă-ță-toa-re An-ca Se-reeeeș”, adică „noua noastră doamnă” sau, și mai exact, cea care urma să ne fie și mamă și tată și bunică și bunic la un loc, ne-a călăuzit spre sala de clasă. Au intrat și părinții după noi.
Doar pentru poze însă. Ei au plecat, pentru a reveni, noi am rămas, parcă pentru a nu mai pleca niciodată cu adevărat. Era 2012 și eram prima generație care începea „clasa pregătitoare” la Școala Gimnazială „Alexandru Ioan Cuza”. Doamna ne-a învățat că suntem clasa pregătitoare C. Pregătitoare C și nu clasa zero C pentru că zero nu sună frumos. Zero e…nimic. Ce, noi suntem nimic? Stăteam și ascultam, tăcuți, cuminți, cu palmele așezate pe pupitre. La sfârșitul acelei prime săptămâni am apăsat una din palme, cu degetele răsfirate, pe un carton colorat și, cu un marker, i-am trasat conturul cu linii nesigure, dar distractive. Tocmai avusesem prima noastră oră de desen. Cu trecerea zilelor, liniile au devenit mai ferme. Și s-au așezat în caiete. Mai întâi oblice, apoi sub formă de bastonașe și, în cele din urmă, dând viață literelor și cifrelor.
Învățasem să scriem. Și să prindem curaj. Așa că, mai spre iarnă, când au început să cadă primii fulgi, ne buluceam pe la ferestre, în plină oră, să-i vedem. Doamna ne readucea în bănci: „Vedeți că vă bag în zăpadă și o să vă mai găsească ai voștri de-abia la primăvară, odată cu dezghețul”. Râdeam de ne prăpădeam pentru că vorba se dorea a fi încruntată, dar noi vedeam bine că doamna își acoperă fața pentru a nu-i zări zâmbetul. Ca să nu o supărăm, coboram privirea în caiete. Coada ochiului trăgea însă către ferestre, mai ales că noi, la fel ca și clasa de vizavi, D-ul „doam-nei în-vă-ță-toa-re La-u-ra Ro-man-schiiiii”, aveam privilegiul de a învăța în corpul de clădire care dădea direct în stradă. Într-a-ntâia ne-am mutat. Dar nu am regretat prea mult. Ba, dimpotrivă, ne-a părut bine. Eram, în sfârșit, în „școala mare”. Alături de cei mai mari. Și eram și noi…mai mari. O spuneau cu precădere lecțiile. Ținem minte și acum exercițiile cu segmente.
Și nu doar pe cele cu segmente! Ticer (doar n-ai rămas la clasa zero, vezi că se scrie teacher!), OK, teacher atunci, adică doamna profesoară Oana Chiciu ne învăța cum să vorbim în engleză. Începând cu saluturile. Și, între un „hello” și un „good-bye”, între un exercițiu cu segmente și o lucrare de control despre adjectiv, între o excursie (oh, excursiile!) și o activitate în „Săptămâna altfel” am realizat că s-a terminat și clasa a patra. Și că trebuie să spunem „good-bye” școlii primare. Doamnei învățătoare nu i-am spus good-bye, ci i-am spus, de-a dreptul, că nu vom putea fără ea și i-a promis că o vom vizita zilnic de la toamnă încolo și că… Ei bine, i-am fi spus noi mai multe, muuuult mai multe, dar lacrimile ni se înnodau în bărbie așa cum își înnoadă bunicile baticul.
…și încoace, spre 2021
Când frunzele au început să bată-n stacojiu, ne-am întors la școală. La cea gimnazială. Ghiozdanele deveniseră pietre de moară, dar eram mândri foc că, de-acum încolo, vom avea profesori la fiecare materie în parte. Și ce profesori: Ionela Manolachi, Elena Lăcrămioara Popica, Oana Chiciu, Măriuca Păduraru, Jana Rugină, Viorel Irașcu, Iulia Istrate, Mariana Popa, Viorica Caia, Marcela Trifan, Camelia Pascu, Anca Altiparmac, Elena Manea, Viorica Hornea, Marinela Potîrniche, Cristinel Sandu, Ioana Andrei, Maricica Bejenaru, Rodica Bratu, Alina Corobană și Georgiana Marcu. În plus, aveam și noi, în sfârșit, diriginte.
Și ce diriginte: Ionela Manolachi! Într-a cincea am învățat dimineață, într-a șasea, după-amiază, iar dintr-a șaptea am intrat, odată cu pandemia, în on-line. De toate pentru toți, cum s-ar spune. Și dacă e de toate, păi de toate să fie! Așadar: ca să înțelegeți mai bine ce-i cu articolul hotărât și de ce stă el în spate, iar pe cel nehotârît îl găsim în față, gândiți-vă că, atunci când cineva vrea să vă tragă o palmă peste ceafă, palma pornește hotărât, pe când dacă ar trebui să v-o tragă peste față este, mai mult ca sigur, nehotărâtă, aria laterală a unei prisme este egală cu perimetrul bazei ori înălțimea, genetica este știința care studiază ereditatea și variabilitatea, iar sângele e mașinăria papuc, să nu uitați că tratatul de pace care a pus punct Primului Război Mondial a fost semnat într-un vagon, teach-taught-taught, die, der, das, Bauhaus, Brâncuși și Andy Warhol, Vivaldi, Sting și punk-rock, Carpații Meridionali, Occidentali și Orientali plus reședințele de județ, când le veți învăța pe toate?, lucrul mecanic, apărarea pe semicerc, Tabelul lui Mendeleev… Școală, frate!
Dar școala a fost și distracție. Fun. Prin urmare: Aveți grijă, poate ajungeți să dați Olimpiada de toamnă/ Doamnaaa, se dau și adeverințe?, epic minigames , Hop Schwitz/ Auschwitz/ Johnule hîț, vaaai, te-ai lovit la cap, ai nevoie de psiholog?, diriga dându-se pe derdeluș în excursia dintr-a șasea, Bună ziua, doamna, v-a fost dor de mine?/ Unde ești, măi?/ Aici, în dulap, asta cel puțin până când s-a rupt dulapul, chemați-l pe nea Cornel, băi, care ați încuiat ușa clasei să nu poată intra profa? Mozarellaaaa, puțină bullybăceală, vrei niște iaurt?, care vrea o ștrangulare?, care-i crush-ul tău?/ îți spun numai dacă-mi zici și tu pe cine ai crush, bocesc, boceeeesc! Acum, când se apropie evaluarea națională, chiar că suntem pe cale de a ne pune cu toți pe bocit. Mai ales că și nostalgia ne dă târcoale. Iar amintirea celor nouă ani petrecuți la „Școala Alexandru Ioan Cuza” alături de doamna învățătoare și de domnii profesori, de colegi mai vechi și mai noi ne umezește serios ochii. Și nouă, dar și părinților. Ba chiar și profilor! Nouă ani! Când s-au scurs oare? Parcă au trecut- toți nouă- într-o zi. Într-o singură zi.
Nouă ani prinși într-o singură zi
Iar această zi a fost 10 iunie. Bun, am știut de la început că va fi o zi specială; doar era ziua Cursului Festiv! Dar nu ne-am putut imagina nicio clipă cât de specială avea să fie cu adevărat. Ca să vă faceți o idee, probabil că ecourile lui Gaudeamus Igitur, cântat de noi mai tare și mai clar ca oricând continuă să se audă și acum în sala Centrului de Afaceri. Cel puțin așa credem noi. „Să credeți în voi!”, ne-a spus doamna profesoară Marinela Potîrniche, care s-a dovedit a fi, o dată în plus, un maestru de ceremonii perfect. Aveam pregătite diplome pentru fiecare dascăl în parte. Cu dedicații scrise care mai sobre, care mai hazlii, dar niciuna de conveniență, cum se întâmplă uneori în astfel de momente. Nu! Toate sincere, izvorâte din adâncul sufletelor noastre. Doamna director Doinița Sârbu ne-a vorbit despre emoții. Iar doamna director-adjunct Cornelia Iștoc despre cât de mici ne-a cunoscut prima oară și despre cât de mari am devenit între timp. Doamna Anca Sereș nu a putut vorbi. Lacrimile i-au înecat discursul.
Și au inundat sala, emoționându-ne pe toți și în special pe părinții noștri. Apoi a venit rândul doamnei diriginte. Care ne-a vorbit despre timp și despre Victor Hugo, despre frumusețea amintirilor și despre Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu există artă mai frumoasă decât arta educației. Pictorul și sculptorul fac doar figuri fără viață, dar educatorul crează un chip viu: uitându-se la el, se bucură și oamenii, se bucură și Dumnezeu”. Cu toții am fost nespuși de bucuroși, mai ales că, așa cum îi stă bine oricărei profesoare de limbă și literatură, doamna Manolachi ne-a spus și o poveste. Povestea noastră. O poveste care a curs pe ecranul de pe scenă și care ne-a făcut să înțelegem că, deși într-una din primele imagini, mâna doamnei diriginte a scris pe tablă 2017, acolo se aflau toți cei nouă ani ai noștri la Școala „Cuza”.
Pe acordurile celor de la Chainsmokers și Coldplay, curgeau imagini, curgeau amintiri, curgeau vorbele doamnei diriginte. Și mai curgea și câte o lacrimă.. Noi- mici, noi-mari, ore de curs, aniversări, excursii, vizite, spectacole, sultani și cadâne, părinți și bunici, târguri de legume, domnitorul Alexandru Cuza și domnița Elena Cuza, interviuri TV, festivități de premiere, acțiuni caritabile, tot ce poate strânge mai bun un elev vreme de nouă ani. La o așa poveste, o așa oglindă! Prin urmare, când fluturașii și-au luat zborul din catalog, am urcat din nou pe scenă, fiecare cu câte o coală de hârtie având un cuvânt sau un text diferit, iar toate, la un loc, compuneau un lung mesaj de mulțumire adresat celei care ne-a fost și mamă, și dascăl, și….Doamnei diriginte i-a mers la inimă mesajul.
Așa cum ne-a mers și nouă cel adresat de Izabela lui Cristofor Columb în interpretarea Mihaelei Murafa: „Plutește drept înainte și dacă pământul pe care-l cauți nu există încă, fii sigur că Dumnezeu îl va crea special pentru a-ți răsplăti încrederea și cutezanța”. Încrezători și cutezători în robele noastre de absolvenți ne-am aruncat sus, cât mai sus tocile. Și, mulțumind, o dată în plus, Școlii „Alexandru Ioan Cuza” și dascălilor noștri, îi asigurăm că nu vor fi uitați niciodată de colectivul clasei a VIII-a C: Dragoș Agapie- Buda, Andreea Bădără, Rareș Bâlu, Adela Bulatovic, Smaranda Cazan, Matei Ceasăr, Rebecca Cherana, Mateea Costandache, Matei Cucu, Mihaela Doboș, David Dumitrescu, Madeleine Durand, Bianca Florică, Ștefan Lungu, David Nicuță, Alexandra Nițulescu, Yarden Paraschiv, Giulia Pascu, Ilinca Robu, Gabriel Simion, Olga Florența Sion, Bogdan Stan, Octavian Tochilă, Tudor Șerban, Bianca Ungureanu, Mara Ungureanu și Cristian Vitencu.
