Dacă n-ar fi fost împușcat, astăzi ar fi putut împlini un veac de viață. Mi-l și imaginez cum ar fi povestit că a fost singurul român care a avut onoarea să se plimbe cu trăsura reginei Elisabeta a II-a, că s-a bucurat de onoruri ale unor șefi de stat din S.U.A. și Franța, ca să nu-i mai punem la socoată și pe liderii din tot felul de „democrații” exotice pentru care frunza era încă parte a designului vestimentar. Iar eu, ascultându-l și pastișându-l pe Marquez, mi-aș fi spus, în marea mea singurătate – ca să nu mă dibuie iar Securitatea -, că România a trăit cu el un fel de veac de mare pustietate.
M-am gândit mereu: de ce n-a vrut soarta să-l distribuie, până la sfârșitul vieții, în rol de cizmar? Ar fi avut șansa ca, văzând eu, din întâmplare, niște botine croite de el, să-l laud, să-i spun că este un profesionist grozav. Destinul l-a distribuit însă în alt rol. Mi-au rămas laudele fără adresă… În schimb, petrecându-mi o mare parte din adolescență și tinerețe cu urechea lipită de „Europa liberă” și „Vocea Americii”, cu tălpile botinelor înfrățite cu infernul trotuarelor pe care se înfiripau cotidian rânduri de sute și sute de ființe hăituite de foame, m-a învățat să înjur ca un birjar. Epuizasem invocarea strigată a sfinților din calendare.
Dar Ceaușescu nu trebuia împușcat. Însă o pedeapsă, din cauza faptului că ne-a sfidat cu sadism și ne-a torturat sufletul, trebuia să primească. Dostoievski și Camus îmi spun că pedeapsa de a trăi sub povara terorii aruncată în suflet de crima comisă este mult mai mare decât condamnarea la moarte. Mă gândesc mereu la pedeapsa pe care Dumnezeu i-a aruncat-o lui Cain în suflet, căci faptele lui Ceaușescu au fost, în cele din urmă, un fel de fratricid multiplicat. Dumnezeu l-a pedepsit pe Cain ca să rătăcească prin lume încărcat de conştiinţa fratricidului, dând poruncă să nu fie ucis de nimeni: „Nicidecum; ci dacă va omorî cineva pe Cain, Cain să fie răzbunat de şapte ori”. (Geneza, 4, 15). Mai mult chiar, „a hotărât un semn pentru Cain, ca oricine îl va găsi, să nu-l omoare”. (Geneza, 4, 15). Pedeapsa pedepselor… Asta mi-aș fi dorit…
Știu. Vorbele mele îi vor răni pe unii. Îmi pare rău. Îi vor răni pe cei care supraviețuiau aproape decent și au ajuns astăzi să scormonească prin pubele. Îi vor răni pe cei care trăiesc din pensii, salarii sau ajutoare de șomaj care sfidează și limita de avarie a supraviețuirii. Îmi pare rău pentru aceste răni, dar vina pentru iadul în care trăiesc este a guvernanților de astăzi școliți, în mare parte, la „academiile” minciunii și represiunii patronate de Ceaușescu. Ei sunt moștenirea perfidă pe care el ne-a lăsat-o.
…Îl rog pe Dumnezeu să-l ierte, dar să nu uite. Să nu uite niciodată, nici EL, ce Rău imens a aruncat Ceaușescu asupra ființării noastre. Pustietatea zămislită de el roade și astăzi, ca un vierme otrăvit, în trupul ființei noastre naționale. Și vom mai mărșălui încă mult prin acest pustiu…
P.S. Cu siguranță, unii dintre dumneavoastră ați fi scris un articol cu un conținut diferit de al meu; poate chiar opus. Am toată considerația față de gândurile/opiniile dumneavoastră.
