Primăvara. Minunat anotimp! În poezie. Și ca mitologie a mărțișorului. Ca ficțiune… Altfel, imediat ce părăsești paradisul poematic și mitologia mărțișorului, primăvara mioritică este un coșmar. Retrasă în imperiul albului veșnic, zăpada lasă ochiului, întregii noastre ființări, hidoșenia unei lumi care a stat ascunsă.

Gropile din asfalt apar în toată hidoșenia lor. Cadavrele de maidanezi, pitite până acum în frigiderul-iarnă, atacă nestingherite cu armiile lor de microbi. Pubelele publice, rai al virușilor ucigători, se extind (și vizual) ca niște pecingini peste miracolul mitico-poematic al primăverii… Și, deodată, chiar și poemul lui Nichita cere să fie perceput într-o altă cheie: „…până miresmele îmi dau un pumn în față,/ și mă trezesc, și-nving și sunt învins”. („Cântec de primăvară”)

Cel mai grozav mărțișor. Un eveniment de excepție, o premieră a disperării, o poveste de primăvară în care a fost turnat vitriol civic elevat. Un om de afaceri a construit, cu resurse personale, primul metru de autostradă în abandonata Moldova. Cea de dincoace de Prut. Gestul ar merita un fel de premiu Nobel. A fost inventat un minunat instrument de evaluare pentru impotența/ imoralitatea politicienilor. Acest metru de autostradă este cel mai grozav mărțișor pe care ni-l oferă spiritul civic al românului. Un mărțișor care ar trebui găzduit într-un muzeu istoric. Altfel, fără asemenea repere, riscăm să uităm și să iertăm.

Lecția de demnitate. Sunt un fan al respectului pe care religiile trebuie să-l manifeste reciproc. Când apar intoleranțele, mă copleșesc marile tristeți. Regina Beatrice a Olandei a fost invitată la un concert. Nitám-nisám, dirijorul, musulman, a început să vorbească despre „măreția islamului”. În tăcere, membrii orchestrei au părăsit scena, dirijorul a fost evacuat civilizat din clădire. Regina s-a comportat imperial. O lecție de demnitate pentru istoria lumii.